Informatii din protopopiat

Dand click pe harta alaturata, veti putea fi informat in orice moment despre noutatile si evenimentele inregistrate pe teritoriul protopopiatului nostru.

Intrati in legatura directa cu informatia, actualizata la fiecare moment, din noua retea informatizata-web a Episcopiei Sloboziei si Calarasilor.
Pilde din Pateric si alte istorioare ilustrative


Un orb dibuia pe străzile unui oraş şi era tare necăjit că nu nimerea acasă. Auzind că cineva trece încet pe lângă dânsul, se rugă sa fie condus la gazda unde locuia. Trecatorul însă era un olog, care abia se târa în carje şi zise: “Omule, nu te pot duce acasă, căci şi eu abia îmi port trupul”. Atunci orbul lua pe olog în spinare şi având picioare bune pleca cu el încotro îi spunea, căci ologul avea ochi buni… Câte necazuri şi dureri nu ar disparea din lume, dacă oamenii s-ar ajuta unii pe altii, în acelaşi chip!
Ascultare
      Un frate, fiind supărat de razboiul ispitelor, s-a mărturisit lui Avva Iraclie. Şi acesta întărindu-l i-a zis: “Un bătrân oarecare avea un ucenic foarte ascultator de mulţi ani. Iar odata sculându-se războiul asupra lui, a făcut metanie bătrânului, zicând: “Lasă-mă să şed singur”. Şi i-a zis lui bătrânul: “Caută loc şi-ti vom face chilie”. Şi mergând el ca la o asvârlitură de săgeată, a aflat loc. Şi mergând amândoi, au făcut chilie. Şi a zis fratelui: “Orice îîţi voi zice, aceasta fă: când flămânzeşti, mănâncă, când însetezi, bea, când îţi este somn, dormi.
Numai din chilia ta să nu ieşi până sâmbătă; atunci vino aproape de mine”. Şi s-a întors bătrânul la chilia sa. Iar fratele a facut cele două zile după poruncă, iar a treia zi răzvrătindu-seia zis: “Ce mi-a făcut mie bătrânul acesta, ca să nu fac rugăciuni?” Şi sculându-se a cântat psalmi mulţi, şi după ce a apus soarele a mâncat. Şi sculându-se, s-a dus să se culce pe rogojina sa. Şi a văzut un arap şezând şi scrâşnind cu dinţii asupra lui. Şi alergând cu multă frică, a venit la bătrânul şi bătând în uşa, a zis: “Avvo, milueşte-mă şi-mi deschide degrabă”. Iar bătrânul cunoscând că nu a păzit cuvântul lui, nu i-a deschis până dimineaţa. Şi deschizându-i dimineaţa, l-a aflat pe el afară cucerindu-se, şi milostivindu-se l-a băgat Inauntru. Atunci a zis fratele: “Rogu-mă ţie, părinte, un arap negru am vazut pe rogojina mea când m-am dus să mă culca”, iar bătrânul a zis: “Aceasta ai pătimit, căci nu ai păzit cuvântul meu”. Atunci dându-i lui orânduială a pravilei, după putere, l-a slobozit şi încet, încet, s-a făcut călugăr iscusit (Pateric, Avva Iraclie).
      Povestit-au unii pentru Avva Ioan Colov, că mergând către un bătrân Tiveu la Schit, şedea în pustie, şi luând Avva al lui un lemn uscat, l-au răsădit, şi i-a zis lui: în fieşte-care zi adapă acest lemn cu câte un urcior de apă, până ce va face roada. Şi era departe de dânşii apa, cât se ducea decuseară, şi venea dimineaţa. Iar după trei ani, a trăit lemnul, şi a facut roadă, şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraţilor: “Luaţi, mâncaţi, rodul ascultării” (Pateric, Avva Ioan Colov).
      Deci, fiilor, pentru aceasta este bună ascultarea care pentru Domnul se face. Aţi auzit, fiilor, în parte, o puţină urmă a ispravei acesteia: “O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor!
O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor bune! O, ascultare aflatoarea împărăţiei! O, ascultare care deschizi cerurile şi sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoare a tuturor sfinţilor, din care au supt ei lapte şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare, care eşti locuitoare împreuna cu îngerii!” (Pateric, Avva Ruf).
      Zis-a Avva Mios, acela a lui Veleu: “Ascultarea este în loc de ascultare şi oricine ascultă pe Dumnezeu, şi Dumnezeu îl ascultă pe dânsul” (Pateric, Avva Mios).
      Vom ilustra cele de mai sus printr-o parabolă, pe care am numi-o: “Parabola îngerului ierbii”: Peste tot ce a creat, Dumnezeu a rânduit un înger care să vegheze. Unul veghea copacii, altul păsările, altul florile şi aşa mai departe. Chiar şi iarba pe care călcăm a fost dată în grija unui înger.
      Dar îngerul ierbii şi-a zis: “Celorlalţi îngeri Dumnezeu le-a dat lucruri importante în supraveghere. Mie mi-a dat iarba cea cu totul lipsită de importanţă. N-am să ma ocup deloc de ea. Poate creşte şi singură. Şi, într-adevăr, nu s-a ocupat de ea deloc.
      Într-o zi, îngerul Copacilor s-a dus la Dumnezeu plângându-se că mor copacii din gradinile oamenilor şi din păduri, pentru ca iarba care întreţine umezeala e toata uscată. În altă zi s-a dus îngerul Florilor, plângându-se că florile nu pot creşte pe câmpuri pentru că nu există iarbă care să păstreze roua pentru ele. În cele din urmă a venit omul, plângându-se: “Doamne, mor animalele în gospodării pentru că nu mai avem iarba să le hrănim. Ia-mă de pe pământ. Altădată pământul era frumos, dar acum arată ca un deşert…”
      Atunci Dumnezeu, chemându-l la Sine pe îngerul ierbii, l-a întrebat: “Ţi-am dat o sarcină mică sau mare, inger al ierbii?” Dându-şi seama că Dumnezeu a cunoscut gândurile, a îngenuncheat şi a zis: “Nu trebuia să spun ce am spus. Acum îmi dau seama că sarcina pe care mi-ai dat-o era mai mare decât eram eu vrednic s-o primesc. Iarta-mă. De acum acolo îmi voi face datoria şi lumea va fi frumoasă din nou. Îmi dau seama acum că nimic În lume nu e lipsit de importanţă şi fără rost”. Şi iarba îngrijită făcu să crească din nou copacii, să înflorească din nou florile şi să-şi răspândească mirosul peste lume.
Atotprezenţa lui Dumnezeu
      – “Unde locuieşte Dumnezeu?”- întrebă odată un necredincios, aşa cam în batjocură pe un credincios.
      – “Pretutindeni, răspunse credinciosul, afară de inima ta, căci dacă ar fi şi acolo atunci nu te-ai ocupa cu astfel de întrebări nebune…”
      Se zice că erau doi înşi care discutau despre existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu. Unul spunea ca da, altul spunea ca ba. Şi atunci unul din ei a propus un arbitru: Să întrebăm un copil. Să vedem ce ne spune o minte încă în stare pură în faţa existentei. Poate să nu fie concludent ceea ce gandeşte el, încă nedezvoltat, dar să vedem totuşi. Măcar aşa de curiozitate. Cel care nu credea l-a întrebat:- “Copile, crezi în Dumnezeu?” – “Cred, a raspuns copilul. Mi-a spus mama ca El a facut totul şi că vede totul. – Dar poţi tu să-mi spui unde este Dumnezeu? Uite, ai de la mine un măr, dacă-mi răspunzi”. “Nene, i-a răspuns copilul, îţi dau eu doua mere, daca îmi spui dumneata mie, unde nu este Dumnezeu!”
Avere (bogaţie, săracie )
      Avva Theodor al Fermei dobândise trei cărţi bune, şi s-a dus la Avva Macarie şi i-a zis lui: “Am trei cărţi bune şi mă folosesc dintr-însele şi le întrebuinţează şi fraţii şi se folosesc. Spune-mi dar, ce trebuie să fac? Oare să le ţiu pre ele spre folosul meu şi al fraţilor, sau să le vânz şi banii să-i dau săracilor? Şi răspunzând bătrânul, a zis: “Bune sunt cărţile cu adevărat, dar mai bună decât toate este neaverea.” Şi aceasta auzind, ducându-se, le-a vândut şi banii i-a dat săracilor (Pateric, Avva Theodor al Fermei).
      Sigismund, împaratul Austriei, aduse din Ungaria 24.000 de galbeni pe care pentru siguranţă îi ţinu în dormitorul său. Noaptea, din cauza grijii banilor, nu putu să închida ochii. A doua zi, dimineaţa, chemă pe comandantul armatei căruia îi zise: “Vezi – şi arătă spre aur – pe cel mai groaznic duşman al meu, care nu m-a lăsat toată noaptea să închid ochii. De aceea, ia-i şi împrăştie-i între soldaţi!”
      In Arabia trăia cândva un calif foarte bogat. Avea o reşedinţa somptuoasă, mobilier scump, cu cristaluri fine şi covoare de mătase, iar într-o pivniţă 600 lăzi de aur. Mari erau şi cirezile lui de cămile şi cai.
      Simţindu-şi sfârşitul aproape, bătrânul calif îl chemă pe un nepot al său şi-i spuse că lui îi încredinţează toată averea. Abia ajuns în stăpânirea testamentului care-l declara stăpân peste toate avuţiile acelea, nepotul începu a căra tot ce se afla în palatul unchiului sau: comori, mobilier, bijuterii, încât în câteva săptămâni nu rămase nimic de valoare în casă, nici măcar un lighean în care să fie spalat trupul mortului după ce-şi va fi dat sufletul.
      Aflând de toată această ispravă, bătrânul calif exclamă cuprins de o adâncă părere de rau: “Amarnic m-am păcălit: toată viaţa mea eu n-am fost decât paznicul averii nepotului meu!”…
      Pe mormântul unui om bogat se citeşte următoarea inscripţie: “A muncit, a adunat./ Avere multă c-a lăsat./ Nepoţii toti s-au tânguit/ Ca prea târziu el a murit!…”
      Un bătrân care agonisise în viaţa destul de multă avere ce s-a gândit? S-o împartă copiilor săi cât mai trăieşte, contând bineînţeles pe dragostea lor de fii, că vor avea grija de el până la moarte. I-au promis. După ce s-au văzut însă în stăpânirea tuturor bunurilor, l-au luat pe bătrân, l-au inchis în cea mai întunecată, în cea mai proastă, în cea mai mirositoare camera, dându-i din când în când doar câte un blid de mâncare.
      Ce s-a gândit atunci bătrânelul? Şi-a confecţionat o ladă, pe care a băgat-o sub pat. S-a dus la un vechi prieten căruia i-a spus cu durere cum îl tratează copiii după ce le-a dat totul, şi l-a rugat: “Imprumută-mi 200 de kg de argint în monede şi mâine ţi le aduc înapoi”. Acela i-a împrumutat banii. Bătrânul a venit acasă şi a început să-şi numere arginţii cu mare
zgomot, aşa încât fiii, aflaţi în aceeaşi casă, să audă. Au privit prin gaura cheii şi au văzut că bătrânul are foarte mulţi bani. L-au văzut şi cum i-a pus în lada respectivă, cum a încuiat-o şi cum a pus-o sub pat.
      Din ziua aceea, sufletele copiilor s-au transformat ca prin minune. Si-au adus aminte că bătrânul era tatal lor şi au început să se poarte cu el cu cea mai mare grijă.
      Acum, în afară de ceea ce primiseră, mai sperau să primească şi banii şi pentru aceasta trebuiau să intre în graţiile bătrânului. De fapt, bătrânul a doua zi a dus banii înapoi prietenului său. Peste cateva luni s-a împrumutat din nou pentru o zi, şi iar a făcut zgomot cu ei. Copiii au devenit şi mai atenţi cu el. Într-o zi bătrânul tată a murit, după ce s-a bucurat de toată atenţia în ultimii ani ai vieţii.
      S-au hotărât să amane deschiderea lăzii cu comoara până după înmormantare, când vor rămâne singuri şi vor fi toţi de faţă. L-au îngropat cu bucurie după care, venind acasă, au căutat cheile, le-au găsit şi au descuiat lada. În ladă n-au găsit, însă, decât un baston de care era legată o hârtie pe care scria: “Cu un baston ca acesta să fie bătut părintele care îşi va da averea fiilor înainte de vreme!”
      Se povesteşte că un om cu oarecare stare a murit. Avusese un fiu care din tinereţe plecase undeva în America şi-şi pierduse urma. Caţi n-au plecat aşa şi de la noi din Transilvania! Murind tatăl lui şi lăsând o oarecare avere, s-a constatat că nu avea urmaşi, şi ca a lăsat un testament pentru fiul sau, la dispoziţia judecătorului. Judecătorul a dat de veste în America printre cunoscuţi şi prin locurile unde erau săteni de-ai răposatului. A murit cutare. Fiul său să se prezinte că este, prin testament, moştenitorul întregii averi a tatalui său. Dar în loc de unul s-au prezentat trei, fiecare din ei pretinzând ca este fiul. Se potriveau şi numele.
      Judecătorul nu avea nici un semn de recunoaştere. Tatăl lasase doar testament că averea ramane fiului său, dar nici nu-l descrisese, pentru că nu-l văzuse din fragedă tinereţe, şi nici nu ştia exact pe unde era şi ce facea. Judecătorul nu avea nici un mijloc prin care să-l identifice pe adevăratul fiu. Şi atunci a apelat la o judecată solomonică. (Va amintiţi ce e o judecată solomonică? Doua femei îşi disputau acelaşi copil, una spunea ca e al ei, cealaltă spunea că e al ei. Ajunse în faţa lui Solomon, celebru pentru înţelepciunea lui, şi care de asemenea nu avea nici un mijloc prin care să decidă al cui era cu adevărat copilul, s-a gâandit la o stratagemă. A zis: “Aduceţi copilul aici”. Şi l-au adus.
      Atunci a poruncit unui slujitor: “Taie copilul în două, şi jumătate să ia una din pretinsele mame, iar cealaltă jumătate s-o ia cealalta”. Una din ele a zis: “Aşa să faci!” Cealalta a zis: – “Nu. Decât să-l tai, mai bine dă-i-l ei”. Solomon a recunoscut în această femeie pe mama adevarată, pentru ca numai o mama adevărată nu putea să rabde ca propriul ei copil să fie tăiat, pe când cealaltă, care nu era mamă adevarată, a acceptat cu uşurinţă sentinţa).
      Judecătorul din cazul nostru, cu cei trei fii, a apelat deci tot la o judecată de tip solomonic. I-a pus să jure, dar au jurat toţi trei că sunt adevaraţii fii. A cerut atunci să i se aducă portretul tatălui mort, şi punând portretul pe un perete, a spus: “Va dau la toţi trei câte un arc. Cel care, dintre voi trei, va trage direct în inima tatălui, aceluia îi voi da averea. Nu am alt mijloc de judecată, decât acest fel de tragere la sorţi”. Doi dintre ei care erau şi foarte buni ţintaşi, au luat repede arcul şi au tras foarte aproape de inima, aproape în acelaşi loc. Al treilea n-a vrut să tragă. Dar nu pentru că n-ar fi fost un ţintaş bun. Era cunoscut chiar ca cel mai bun. Ar fi nimerit drept în inima. A zis: “Nu pot să trag în inima tatălui meu!”
      Judecătorul a recunoscut în acesta pe adevăratul fiu, căruia i-a revenit toată moştenirea tatalui sau.
      Se povesteste ca un preot făcea o lecţie cu un grup de copii cărora voia să le explice cum bogaţia întunecă vederea şi iubirea de aproapele. Nu putea gasi ceva care să-i facă idea mai clara. Şi atunci îi veni un gând. Luă o sticlă şi invită pe o fetiţă să priveasca prin ea. O întrebă: “Ce vezi?” – “Pe colegii mei”. Îndată vopsi sticla cu un strat de argint şi din nou o invită pe fetţă să privească: “Ce vezi acum?” – “Pe mine!”
      Vedeţi copii? Doar un subţire strat de argint a fost de ajuns ca fetiţa să nu vă mai vadă pe voi, ci să se vadă doar pe ea. Aşa e şi bogaţia. Te face să nu mai vezi pe nimeni în afara de tine, de interesele tale…
Avariţie
      În Paris, pe treptele bisericii Notre-Dame, într-o duminică erau mulţi cerşetori, care intindeau mâinile, cerând milă de la cei ce intrau şi ieşeau din sfântul locas. Între ei se distingea unul cu o înfăţişare demnă de toată compătimirea. Când într-una din zile acest cerşetor nu mai fu vazut pe treptele bisericii, credincioşii miloşi se interesară unde locuieşte şi, astfel, paşii lor fură duşi spre o magazie părăsită, unde îl aflară mort. În buzunarele lui găsiră o mulţime de hârtii de valoare, dar el murise de foame…
Aproapele (iubirea lui)
      Zicea Avva Ioan Colov: “Nu este cu putinţă să zidească cineva casa de sus în jos, ci de la temelie în sus.” I-au zis lui: “Ce este cuvântul acesta?” Le-a zis lor: “Temelia, aproapele este, ca să-l câştig, şi să-l folosesc întâi. Că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos” (Pateric, Avva Ioan Colov). Un frate a întrebat pe un duhovnic zicând: “Părinte, trăiesc la un loc doi nevoitori în viaţa călugărească. Unul din ei şade în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare, zile întregi nemâncând nimic. Celalalt se mai înfruptă din bucate, dar slujeşte bolnavilor cu osardie. A cărui faptă este mai plăcută lui Dumnezeu?”
Raspuns-a bătrânul şi a zis: “Cel ce posteşte cu străşnicie, dar nu are dragoste de aproapele, acela măcar de s-ar spânzura de narile lui, nu poate fi asemenea celui ce slujeşte bolnavilor”.
      Singura preocupare a trei fete la vârsta adolescenţei era să aibă mâini frumoase. Foloseau cele mai scumpe creme şi loţiuni şi-şi pierdeau vremea şi banii cu îngrijirea mâinilor. Într-o zi, când cele trei fete ieşiseră la plimbare şi se odihneau într-un parc, de unde pornea un drum în urcuş, li s-a alăturat o alta fată, cam la vârsta măritişului. Aceasta ascultă conversaţia lor despre marea preocupare ce o aveau de a-şi păstra mâinile cât mai frumoase şi, instinctiv, şi-a privit propriile mâini. Erau cam butucănoase, cu bătături din cauza muncii, cu unghiile nu tocmai îngrijite şi vopsite şi lungi precum erau ale celor trei adolescente. S-au uitat şi acestea la mâinile ei şi au râs.
      În momentul acela a apărut în faţa lor o bătrânică, nu prea elegant îmbrăcată, obosită. Le-a rugat pe fete s-o ajute să urce panta, mai ales că avea şi o sacoşă destul de grea în mână. Cele trei “graţii” au strâmbat din nas, s-au uitat la mâinile lor şi nici nu s-au gândit să se mişte din loc. Cealaltă s-a repezit de îndată, i-a luat sacoşa şi a ajutat-o să urce dealul.
      Când au ajuns sus, fata cu mâinile urate şi bătrânica s-au oprit şi dintr-odată prefăcută în înger, bătrânica a luat mâinile fetei într-ale sale şi i-a spus: “Fata mea, cele mai frumoase mâini sunt cele care ajută pe alţii!”
      Se zice că în timpul celui de al doilea război mondial un ofiţer de marină, bolnav, ajunsese să fie spitalizat într-o insula din Pacific. Acolo era şi un spital de leproşi, evident izolaţi. Într-o zi ofiţerul se apropie de colonia leproşilor şi vazu o soră cum pansa rănile acestora. “N-aş face aşa nici pentru un milion de dolari”, exclamă ofiterul: “Nici eu n-aş face pentru un milion de dolari, răspunse sora, care era călugăriţă. O fac pentru că vad în fiecare din ei un Hristos care cere ajutor…”
      Se povesteşte că înainte de a deveni călugăr – şi poate tocmai de aceea a devenit- Sfântul Francisc de Assisi (+ 1226) a avut o experienţă bizară. Era fiul unei familii aristocrate şi într-o după-amiază călărea pe moşia părinţilor săi. Văzu în faţa lui un lepros de pe care curgeau cărnurile, spectacol care în mod obişnuit i-ar fi provocat dezgustul şi l-ar fi făcut să se îndepărteze. De data aceasta, simţi un puternic impuls interior să-i arate acestui nenorocit dragostea sa. Sări de pe cal, se repezi la el şi-l îmbrăţişă. Propriul său gest îl emoţiona enorm şi fu convins că făcuse exact ceea ce trebuie să facă. Îşi descleştă mâinile care îl îmbrăţişară pe nefericit, şi dori să-l privească mai bine şi să-i arate compasiunea sa. Dar în clipa aceea îşi dădu seama că nu fusese nimeni. Nu era absolut nimeni lângă el şi nici în jur. Şi totuşi era sigur că îmbrăţişase un lepros. Îşi dădu seama că fusese Hristos şi acest lucru îi schimbă viaţa şi nu-l uita până în ultima sa zi pe pîmânt.

© 2017 - Retea web Episcopia Sloboziei si Calarasilor
Un concept Lacasuri Ortodoxe®. Powered by NETCreator
NETCreator