ARTICOLE
FEB
04
TUE

Pilde din Pateric si alte istorioare ilustrative

Categoria Noutăți    |     07:58

Pilde din Pateric si alte istorioare ilustrative

[javascript:switchid('a');] [javascript:switchid('b');] [javascript:switchid('c');] [javascript:switchid('d');] [javascript:switchid('e');] [javascript:switchid('f');] [javascript:switchid('g');] [javascript:switchid('h');] [javascript:switchid('i');] [javascript:switchid('j');] [javascript:switchid('l');] [javascript:switchid('m');] [javascript:switchid('n');] [javascript:switchid('o');] [javascript:switchid('p');] [javascript:switchid('r');] [javascript:switchid('s');] [javascript:switchid('t');] [javascript:switchid('u');] [javascript:switchid('v');]

Un orb dibuia pe străzile unui oraş şi era tare necăjit că nu nimerea acasă. Auzind că cineva trece încet pe lângă dânsul, se rugă sa fie condus la gazda unde locuia. Trecatorul însă era un olog, care abia se târa în carje şi zise: “Omule, nu te pot duce acasă, căci şi eu abia îmi port trupul”. Atunci orbul lua pe olog în spinare şi având picioare bune pleca cu el încotro îi spunea, căci ologul avea ochi buni… Câte necazuri şi dureri nu ar disparea din lume, dacă oamenii s-ar ajuta unii pe altii, în acelaşi chip!

Ascultare

Un frate, fiind supărat de razboiul ispitelor, s-a mărturisit lui Avva Iraclie. Şi acesta întărindu-l i-a zis: “Un bătrân oarecare avea un ucenic foarte ascultator de mulţi ani. Iar odata sculându-se războiul asupra lui, a făcut metanie bătrânului, zicând: “Lasă-mă să şed singur”. Şi i-a zis lui bătrânul: “Caută loc şi-ti vom face chilie”. Şi mergând el ca la o asvârlitură de săgeată, a aflat loc. Şi mergând amândoi, au făcut chilie. Şi a zis fratelui: “Orice îîţi voi zice, aceasta fă: când flămânzeşti, mănâncă, când însetezi, bea, când îţi este somn, dormi.

Numai din chilia ta să nu ieşi până sâmbătă; atunci vino aproape de mine”. Şi s-a întors bătrânul la chilia sa. Iar fratele a facut cele două zile după poruncă, iar a treia zi răzvrătindu-seia zis: “Ce mi-a făcut mie bătrânul acesta, ca să nu fac rugăciuni?” Şi sculându-se a cântat psalmi mulţi, şi după ce a apus soarele a mâncat. Şi sculându-se, s-a dus să se culce pe rogojina sa. Şi a văzut un arap şezând şi scrâşnind cu dinţii asupra lui. Şi alergând cu multă frică, a venit la bătrânul şi bătând în uşa, a zis: “Avvo, milueşte-mă şi-mi deschide degrabă”. Iar bătrânul cunoscând că nu a păzit cuvântul lui, nu i-a deschis până dimineaţa. Şi deschizându-i dimineaţa, l-a aflat pe el afară cucerindu-se, şi milostivindu-se l-a băgat Inauntru. Atunci a zis fratele: “Rogu-mă ţie, părinte, un arap negru am vazut pe rogojina mea când m-am dus să mă culca”, iar bătrânul a zis: “Aceasta ai pătimit, căci nu ai păzit cuvântul meu”. Atunci dându-i lui orânduială a pravilei, după putere, l-a slobozit şi încet, încet, s-a făcut călugăr iscusit (Pateric, Avva Iraclie).

Povestit-au unii pentru Avva Ioan Colov, că mergând către un bătrân Tiveu la Schit, şedea în pustie, şi luând Avva al lui un lemn uscat, l-au răsădit, şi i-a zis lui: în fieşte-care zi adapă acest lemn cu câte un urcior de apă, până ce va face roada. Şi era departe de dânşii apa, cât se ducea decuseară, şi venea dimineaţa. Iar după trei ani, a trăit lemnul, şi a facut roadă, şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraţilor: “Luaţi, mâncaţi, rodul ascultării” (Pateric, Avva Ioan Colov).

Deci, fiilor, pentru aceasta este bună ascultarea care pentru Domnul se face. Aţi auzit, fiilor, în parte, o puţină urmă a ispravei acesteia: “O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor!

O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor bune! O, ascultare aflatoarea împărăţiei! O, ascultare care deschizi cerurile şi sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoare a tuturor sfinţilor, din care au supt ei lapte şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare, care eşti locuitoare împreuna cu îngerii!” (Pateric, Avva Ruf).

Zis-a Avva Mios, acela a lui Veleu: “Ascultarea este în loc de ascultare şi oricine ascultă pe Dumnezeu, şi Dumnezeu îl ascultă pe dânsul” (Pateric, Avva Mios).

Vom ilustra cele de mai sus printr-o parabolă, pe care am numi-o: “Parabola îngerului ierbii”: Peste tot ce a creat, Dumnezeu a rânduit un înger care să vegheze. Unul veghea copacii, altul păsările, altul florile şi aşa mai departe. Chiar şi iarba pe care călcăm a fost dată în grija unui înger.

Dar îngerul ierbii şi-a zis: “Celorlalţi îngeri Dumnezeu le-a dat lucruri importante în supraveghere. Mie mi-a dat iarba cea cu totul lipsită de importanţă. N-am să ma ocup deloc de ea. Poate creşte şi singură. Şi, într-adevăr, nu s-a ocupat de ea deloc.

Într-o zi, îngerul Copacilor s-a dus la Dumnezeu plângându-se că mor copacii din gradinile oamenilor şi din păduri, pentru ca iarba care întreţine umezeala e toata uscată. În altă zi s-a dus îngerul Florilor, plângându-se că florile nu pot creşte pe câmpuri pentru că nu există iarbă care să păstreze roua pentru ele. În cele din urmă a venit omul, plângându-se: “Doamne, mor animalele în gospodării pentru că nu mai avem iarba să le hrănim. Ia-mă de pe pământ. Altădată pământul era frumos, dar acum arată ca un deşert…”

Atunci Dumnezeu, chemându-l la Sine pe îngerul ierbii, l-a întrebat: “Ţi-am dat o sarcină mică sau mare, inger al ierbii?” Dându-şi seama că Dumnezeu a cunoscut gândurile, a îngenuncheat şi a zis: “Nu trebuia să spun ce am spus. Acum îmi dau seama că sarcina pe care mi-ai dat-o era mai mare decât eram eu vrednic s-o primesc. Iarta-mă. De acum acolo îmi voi face datoria şi lumea va fi frumoasă din nou. Îmi dau seama acum că nimic În lume nu e lipsit de importanţă şi fără rost”. Şi iarba îngrijită făcu să crească din nou copacii, să înflorească din nou florile şi să-şi răspândească mirosul peste lume.

Atotprezenţa lui Dumnezeu

– “Unde locuieşte Dumnezeu?”- întrebă odată un necredincios, aşa cam în batjocură pe un credincios.

– “Pretutindeni, răspunse credinciosul, afară de inima ta, căci dacă ar fi şi acolo atunci nu te-ai ocupa cu astfel de întrebări nebune…”

Se zice că erau doi înşi care discutau despre existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu. Unul spunea ca da, altul spunea ca ba. Şi atunci unul din ei a propus un arbitru: Să întrebăm un copil. Să vedem ce ne spune o minte încă în stare pură în faţa existentei. Poate să nu fie concludent ceea ce gandeşte el, încă nedezvoltat, dar să vedem totuşi. Măcar aşa de curiozitate. Cel care nu credea l-a întrebat:- “Copile, crezi în Dumnezeu?” – “Cred, a raspuns copilul. Mi-a spus mama ca El a facut totul şi că vede totul. – Dar poţi tu să-mi spui unde este Dumnezeu? Uite, ai de la mine un măr, dacă-mi răspunzi”. “Nene, i-a răspuns copilul, îţi dau eu doua mere, daca îmi spui dumneata mie, unde nu este Dumnezeu!”

Avere (bogaţie, săracie )

Avva Theodor al Fermei dobândise trei cărţi bune, şi s-a dus la Avva Macarie şi i-a zis lui: “Am trei cărţi bune şi mă folosesc dintr-însele şi le întrebuinţează şi fraţii şi se folosesc. Spune-mi dar, ce trebuie să fac? Oare să le ţiu pre ele spre folosul meu şi al fraţilor, sau să le vânz şi banii să-i dau săracilor? Şi răspunzând bătrânul, a zis: “Bune sunt cărţile cu adevărat, dar mai bună decât toate este neaverea.” Şi aceasta auzind, ducându-se, le-a vândut şi banii i-a dat săracilor (Pateric, Avva Theodor al Fermei).

Sigismund, împaratul Austriei, aduse din Ungaria 24.000 de galbeni pe care pentru siguranţă îi ţinu în dormitorul său. Noaptea, din cauza grijii banilor, nu putu să închida ochii. A doua zi, dimineaţa, chemă pe comandantul armatei căruia îi zise: “Vezi – şi arătă spre aur – pe cel mai groaznic duşman al meu, care nu m-a lăsat toată noaptea să închid ochii. De aceea, ia-i şi împrăştie-i între soldaţi!”

In Arabia trăia cândva un calif foarte bogat. Avea o reşedinţa somptuoasă, mobilier scump, cu cristaluri fine şi covoare de mătase, iar într-o pivniţă 600 lăzi de aur. Mari erau şi cirezile lui de cămile şi cai.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, bătrânul calif îl chemă pe un nepot al său şi-i spuse că lui îi încredinţează toată averea. Abia ajuns în stăpânirea testamentului care-l declara stăpân peste toate avuţiile acelea, nepotul începu a căra tot ce se afla în palatul unchiului sau: comori, mobilier, bijuterii, încât în câteva săptămâni nu rămase nimic de valoare în casă, nici măcar un lighean în care să fie spalat trupul mortului după ce-şi va fi dat sufletul.

Aflând de toată această ispravă, bătrânul calif exclamă cuprins de o adâncă părere de rau: “Amarnic m-am păcălit: toată viaţa mea eu n-am fost decât paznicul averii nepotului meu!”…

Pe mormântul unui om bogat se citeşte următoarea inscripţie: “A muncit, a adunat./ Avere multă c-a lăsat./ Nepoţii toti s-au tânguit/ Ca prea târziu el a murit!…”

Un bătrân care agonisise în viaţa destul de multă avere ce s-a gândit? S-o împartă copiilor săi cât mai trăieşte, contând bineînţeles pe dragostea lor de fii, că vor avea grija de el până la moarte. I-au promis. După ce s-au văzut însă în stăpânirea tuturor bunurilor, l-au luat pe bătrân, l-au inchis în cea mai întunecată, în cea mai proastă, în cea mai mirositoare camera, dându-i din când în când doar câte un blid de mâncare.

Ce s-a gândit atunci bătrânelul? Şi-a confecţionat o ladă, pe care a băgat-o sub pat. S-a dus la un vechi prieten căruia i-a spus cu durere cum îl tratează copiii după ce le-a dat totul, şi l-a rugat: “Imprumută-mi 200 de kg de argint în monede şi mâine ţi le aduc înapoi”. Acela i-a împrumutat banii. Bătrânul a venit acasă şi a început să-şi numere arginţii cu mare

zgomot, aşa încât fiii, aflaţi în aceeaşi casă, să audă. Au privit prin gaura cheii şi au văzut că bătrânul are foarte mulţi bani. L-au văzut şi cum i-a pus în lada respectivă, cum a încuiat-o şi cum a pus-o sub pat.

Din ziua aceea, sufletele copiilor s-au transformat ca prin minune. Si-au adus aminte că bătrânul era tatal lor şi au început să se poarte cu el cu cea mai mare grijă.

Acum, în afară de ceea ce primiseră, mai sperau să primească şi banii şi pentru aceasta trebuiau să intre în graţiile bătrânului. De fapt, bătrânul a doua zi a dus banii înapoi prietenului său. Peste cateva luni s-a împrumutat din nou pentru o zi, şi iar a făcut zgomot cu ei. Copiii au devenit şi mai atenţi cu el. Într-o zi bătrânul tată a murit, după ce s-a bucurat de toată atenţia în ultimii ani ai vieţii.

S-au hotărât să amane deschiderea lăzii cu comoara până după înmormantare, când vor rămâne singuri şi vor fi toţi de faţă. L-au îngropat cu bucurie după care, venind acasă, au căutat cheile, le-au găsit şi au descuiat lada. În ladă n-au găsit, însă, decât un baston de care era legată o hârtie pe care scria: “Cu un baston ca acesta să fie bătut părintele care îşi va da averea fiilor înainte de vreme!”

Se povesteşte că un om cu oarecare stare a murit. Avusese un fiu care din tinereţe plecase undeva în America şi-şi pierduse urma. Caţi n-au plecat aşa şi de la noi din Transilvania! Murind tatăl lui şi lăsând o oarecare avere, s-a constatat că nu avea urmaşi, şi ca a lăsat un testament pentru fiul sau, la dispoziţia judecătorului. Judecătorul a dat de veste în America printre cunoscuţi şi prin locurile unde erau săteni de-ai răposatului. A murit cutare. Fiul său să se prezinte că este, prin testament, moştenitorul întregii averi a tatalui său. Dar în loc de unul s-au prezentat trei, fiecare din ei pretinzând ca este fiul. Se potriveau şi numele.

Judecătorul nu avea nici un semn de recunoaştere. Tatăl lasase doar testament că averea ramane fiului său, dar nici nu-l descrisese, pentru că nu-l văzuse din fragedă tinereţe, şi nici nu ştia exact pe unde era şi ce facea. Judecătorul nu avea nici un mijloc prin care să-l identifice pe adevăratul fiu. Şi atunci a apelat la o judecată solomonică. (Va amintiţi ce e o judecată solomonică? Doua femei îşi disputau acelaşi copil, una spunea ca e al ei, cealaltă spunea că e al ei. Ajunse în faţa lui Solomon, celebru pentru înţelepciunea lui, şi care de asemenea nu avea nici un mijloc prin care să decidă al cui era cu adevărat copilul, s-a gâandit la o stratagemă. A zis: “Aduceţi copilul aici”. Şi l-au adus.

Atunci a poruncit unui slujitor: “Taie copilul în două, şi jumătate să ia una din pretinsele mame, iar cealaltă jumătate s-o ia cealalta”. Una din ele a zis: “Aşa să faci!” Cealalta a zis: – “Nu. Decât să-l tai, mai bine dă-i-l ei”. Solomon a recunoscut în această femeie pe mama adevarată, pentru ca numai o mama adevărată nu putea să rabde ca propriul ei copil să fie tăiat, pe când cealaltă, care nu era mamă adevarată, a acceptat cu uşurinţă sentinţa).

Judecătorul din cazul nostru, cu cei trei fii, a apelat deci tot la o judecată de tip solomonic. I-a pus să jure, dar au jurat toţi trei că sunt adevaraţii fii. A cerut atunci să i se aducă portretul tatălui mort, şi punând portretul pe un perete, a spus: “Va dau la toţi trei câte un arc. Cel care, dintre voi trei, va trage direct în inima tatălui, aceluia îi voi da averea. Nu am alt mijloc de judecată, decât acest fel de tragere la sorţi”. Doi dintre ei care erau şi foarte buni ţintaşi, au luat repede arcul şi au tras foarte aproape de inima, aproape în acelaşi loc. Al treilea n-a vrut să tragă. Dar nu pentru că n-ar fi fost un ţintaş bun. Era cunoscut chiar ca cel mai bun. Ar fi nimerit drept în inima. A zis: “Nu pot să trag în inima tatălui meu!”

Judecătorul a recunoscut în acesta pe adevăratul fiu, căruia i-a revenit toată moştenirea tatalui sau.

Se povesteste ca un preot făcea o lecţie cu un grup de copii cărora voia să le explice cum bogaţia întunecă vederea şi iubirea de aproapele. Nu putea gasi ceva care să-i facă idea mai clara. Şi atunci îi veni un gând. Luă o sticlă şi invită pe o fetiţă să priveasca prin ea. O întrebă: “Ce vezi?” – “Pe colegii mei”. Îndată vopsi sticla cu un strat de argint şi din nou o invită pe fetţă să privească: “Ce vezi acum?” – “Pe mine!”

Vedeţi copii? Doar un subţire strat de argint a fost de ajuns ca fetiţa să nu vă mai vadă pe voi, ci să se vadă doar pe ea. Aşa e şi bogaţia. Te face să nu mai vezi pe nimeni în afara de tine, de interesele tale…

Avariţie

În Paris, pe treptele bisericii Notre-Dame, într-o duminică erau mulţi cerşetori, care intindeau mâinile, cerând milă de la cei ce intrau şi ieşeau din sfântul locas. Între ei se distingea unul cu o înfăţişare demnă de toată compătimirea. Când într-una din zile acest cerşetor nu mai fu vazut pe treptele bisericii, credincioşii miloşi se interesară unde locuieşte şi, astfel, paşii lor fură duşi spre o magazie părăsită, unde îl aflară mort. În buzunarele lui găsiră o mulţime de hârtii de valoare, dar el murise de foame…

Aproapele (iubirea lui)

Zicea Avva Ioan Colov: “Nu este cu putinţă să zidească cineva casa de sus în jos, ci de la temelie în sus.” I-au zis lui: “Ce este cuvântul acesta?” Le-a zis lor: “Temelia, aproapele este, ca să-l câştig, şi să-l folosesc întâi. Că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos” (Pateric, Avva Ioan Colov). Un frate a întrebat pe un duhovnic zicând: “Părinte, trăiesc la un loc doi nevoitori în viaţa călugărească. Unul din ei şade în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare, zile întregi nemâncând nimic. Celalalt se mai înfruptă din bucate, dar slujeşte bolnavilor cu osardie. A cărui faptă este mai plăcută lui Dumnezeu?”

Raspuns-a bătrânul şi a zis: “Cel ce posteşte cu străşnicie, dar nu are dragoste de aproapele, acela măcar de s-ar spânzura de narile lui, nu poate fi asemenea celui ce slujeşte bolnavilor”.

Singura preocupare a trei fete la vârsta adolescenţei era să aibă mâini frumoase. Foloseau cele mai scumpe creme şi loţiuni şi-şi pierdeau vremea şi banii cu îngrijirea mâinilor. Într-o zi, când cele trei fete ieşiseră la plimbare şi se odihneau într-un parc, de unde pornea un drum în urcuş, li s-a alăturat o alta fată, cam la vârsta măritişului. Aceasta ascultă conversaţia lor despre marea preocupare ce o aveau de a-şi păstra mâinile cât mai frumoase şi, instinctiv, şi-a privit propriile mâini. Erau cam butucănoase, cu bătături din cauza muncii, cu unghiile nu tocmai îngrijite şi vopsite şi lungi precum erau ale celor trei adolescente. S-au uitat şi acestea la mâinile ei şi au râs.

În momentul acela a apărut în faţa lor o bătrânică, nu prea elegant îmbrăcată, obosită. Le-a rugat pe fete s-o ajute să urce panta, mai ales că avea şi o sacoşă destul de grea în mână. Cele trei “graţii” au strâmbat din nas, s-au uitat la mâinile lor şi nici nu s-au gândit să se mişte din loc. Cealaltă s-a repezit de îndată, i-a luat sacoşa şi a ajutat-o să urce dealul.

Când au ajuns sus, fata cu mâinile urate şi bătrânica s-au oprit şi dintr-odată prefăcută în înger, bătrânica a luat mâinile fetei într-ale sale şi i-a spus: “Fata mea, cele mai frumoase mâini sunt cele care ajută pe alţii!”

Se zice că în timpul celui de al doilea război mondial un ofiţer de marină, bolnav, ajunsese să fie spitalizat într-o insula din Pacific. Acolo era şi un spital de leproşi, evident izolaţi. Într-o zi ofiţerul se apropie de colonia leproşilor şi vazu o soră cum pansa rănile acestora. “N-aş face aşa nici pentru un milion de dolari”, exclamă ofiterul: “Nici eu n-aş face pentru un milion de dolari, răspunse sora, care era călugăriţă. O fac pentru că vad în fiecare din ei un Hristos care cere ajutor…”

Se povesteşte că înainte de a deveni călugăr – şi poate tocmai de aceea a devenit- Sfântul Francisc de Assisi (+ 1226) a avut o experienţă bizară. Era fiul unei familii aristocrate şi într-o după-amiază călărea pe moşia părinţilor săi. Văzu în faţa lui un lepros de pe care curgeau cărnurile, spectacol care în mod obişnuit i-ar fi provocat dezgustul şi l-ar fi făcut să se îndepărteze. De data aceasta, simţi un puternic impuls interior să-i arate acestui nenorocit dragostea sa. Sări de pe cal, se repezi la el şi-l îmbrăţişă. Propriul său gest îl emoţiona enorm şi fu convins că făcuse exact ceea ce trebuie să facă. Îşi descleştă mâinile care îl îmbrăţişară pe nefericit, şi dori să-l privească mai bine şi să-i arate compasiunea sa. Dar în clipa aceea îşi dădu seama că nu fusese nimeni. Nu era absolut nimeni lângă el şi nici în jur. Şi totuşi era sigur că îmbrăţişase un lepros. Îşi dădu seama că fusese Hristos şi acest lucru îi schimbă viaţa şi nu-l uita până în ultima sa zi pe pîmânt.

O familie de muncitori locuia într-un apartament sărac, din suburbia unui mare oraş. Bărbatul se îmbătă adesea şi, venind seara acasă, îşi chinuia familia cu înjurăturile şi furia lui. Într-o seară, după o astfel de scenă omul cu ameninţări şi blesteme, părăsi odaia şi era gata să se ducă la birt. Pe scări se opri, privi îndărăt prin crăpătura uşii şi ce vazu? O zări pe soţia sa pregătind copilaşul lor de culcat. Îngenuncheată lângă pat, ea îndrepta mânuţele celui mic spre rugaciune şi zise: “Să spunem, Ionele, un “Tatăl nostru” pentru bunul tău tătic”. Soţul fu străpuns la inimă de aceste cuvinte, se întoarse în locuinţa şi din acel moment deveni alt om. Pilda de blândeţe şi de iertare a soţiei sale îl pătrunse mai adânc decât orice mustrare şi-l transformă într-un om nou

Bogaţie (lăcomia după bani)

Avva Isaia a fost întrebat ce este iubirea de argint? iar el a raspuns: “A nu crede lui Dumnezeu că poarta grija de tine, a te deznădăjdui de făgăduinţele lui Dumnezeu şi a iubi peste masură ca să te intinzi cu avuţiile” (Pateric, Avva isaia).

Doi oameni săraci, care toata viaţa lor trăiseră în mari lipsuri, stăteau adesea de vorbă şi-şi ziceau: “Şi în rai bogaţii vor avea parte de locurile cele mai bune”. Îndată după aceea necajiţii aceia muriră şi fură înmormantaţi în aceeaşi zi. În drum spre ceruri întalniră o mare parada şi ei trebuiră să aştepte până trecu alaiul – “Ce a fost serbarea asta atât de strălucită?” întreba unul din ei pe înger. – “Un om bogat a murit şi puterile cereşti i-au făcut primirea plină de slava, cum aţi văzut” – “N-am zis noi că şi aici bogaţii au protecţie? Pe noi nimeni nu ne întâmpină”… Un sfânt, auzind cuvintele acelea, se amestecă în vorbă şi zise: “Fraţilor, să nu cârtiţi, aşa de rar se întâmplă ca un bogat după moarte să intre în împăraţia cerurilor, încât atunci când se mântuieşte vreunul dintre ei, îl primim cu pompă şi bucurie. Dacă am proceda aşa şi cu săracii care intră în rai, toată ziua ar trebui să fim în alai de bucurie, deoarece mulţi, foarte mulţi din ei, după o viaţă de lipsuri şi suferinţe, sunt primiţi de Domnul”.

Biblia

Scriitorul rus Merejkowski (1866-1941) era un mare credincios al Bisericii ortodoxe. Un prieten îi vorbi în felul următor despre Noul Testament: “În fiecare zi citesc câteva pagini din sfintele scrieri. Şi le voi citi câtă vreme mă va sluji vederea ochilor, în ceasuri de bucurie şi de suferinţă, în stare de sănătate sau de boală, în zilele de nădejde sau de îndoială. De fiecare dată am impresia că citesc ceva nou, ceva ce n-aş fi cunoscut până atunci. Sunt convins că niciodată nu voi putea pătrunde aceste cărţi în toată profunzimea lor. S-a sterş coperta Bibliei mele, paginile s-au îngălbenit, foile s-au îndoit, legătura cărţii s-a stricat… ar trebui s-o dau din nou la legat. Dar nu mă îndur să mă lipsesc de ea, chiar doar pentru câteva zile. Ce-mi vor pune oamenii în sicriu când va fi să fiu înmormântat? Biblia! Cu ce voi învia? Cu Biblia. Ce-am făcut de seamă în viaţă? Am citit Biblia”.

Biserica (participare, liturghie)

Fericitul Avva Pavel, zis “cel prost”, ucenicul sfântului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta: “Odată mergând la o mânăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, după vorba cea obişnuită între dânşii, au intrat în sfânta biserică ca să săvârşească sfânta slujbă, iar fericitul Pavel lua seama la fiecare dintre cei ce intrau în biserică, ca să vază cu ce fel de suflet intra la slujba, că avea şi acest dar dat lui de la Dumnezeu, ca să vază pre fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrazele unii altora. Şi intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzând pe îngerul fiecaruia bucurând-se de dânsul, pre unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi dracii ţinându-l de amândouă părţile şi trăgându-l spre sine şi căpăstrul în nasul lui punând şi pre sfântul lui înger departe mergând după dânsul; posomorât şi trist. Iar Pavel lăcrimând şi bătându-şi cu mâna pieptul, şedea înaintea bisericii, plângând foarte pre cel ce i s-a aratat lui aşa. Iar cei ce au văzut lucrul cel de mirare al bărbatului şi schimbarea lui cea grabnică care l-a pornit spre lacrimi şi plâns, îl întrebau, rugându-se, să le spună pentru ce plânge, socotind nu cumva deznădăjduindu-se de tot, face aceasta. Îl rugau încă să intre şi la slujbă cu dânşii. Iar Pavel scuturându-se de dânşii şi lepadându-se de aceasta şedea afară tăcând şi tânguind mult pe cel ce aşa i se arătase lui. Iar după puţin isprăvindu-se slujba şi toţi ieşind afară, iarăşi luă aminte Pavel la fiecare, ştiind cum au intrat şi vrând să cunoască cum ies. Deci vede pre bătrânul acela carele avea mai înainte tot trupul negru şi întunecat, ca iese din biserică luminat la faţa alb la trup, şi pre înger aproape de el urmărindu-l şi bucurându-se de dânsul foarte, iar Pavel sărind de bucurie, strigă, binecuvântând pe Dumnezeu şi zicând: “O, nespusă iubire de oameni a lui Dumnezeu! O, îndurările lui cele Dumnezeieşti şi bunatatea lui cea peste masură!” Apoi alergând şi suindu-se pe o piatră înaltă, zicea: Venişi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu (Ps. 45,8) şi cât sunt de înfricoşate (Ps. 65,2) şi de toată spăimantarea vrednice! Veniţi şi vedeţi pre cela ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştiinţa adevărului să vie (Tim i,11,4). Veniţi să ne închinăm şi să cădem la El (Ps. 94,6) şi să zicem: “Tu singur poţi să ridici păcatele!” Deci alergau toţi cu sârguinţă, vrând să auză cele ce se zic. Şi după ce s-au adunat toţi, a povestit Pavel cele ce văzuse dânsul mai înainte de intrarea în biserică şi după aceasta iarăşi. Şi rugă pre bărbatul acela să spuie pricina pentru care i-a dăruit Dumnezeu lui de năprasnă atată schimbare. Iar omul vădit fiind de Pavel, inaintea tuturor a povestit fără sfială cele pentru sine, zicând: “Eu sunt om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în mari păcate până acum; iar acum intrând în sfânta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe sfântul prooroc Isaia citindu-se, iar mai bine, să zic pre Dumnezeu grăind printrînsul: “Spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi vicleşugurile din inimile voastre înaintea ochilor mei, învăţaţi-va a face bine şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; şi de veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca.” (Isaia I, 16-20) iar eu, curvarul, de cuvântul proorocului umilindu-mă la suflet şi suspinând în sufletul meu, am zis catre Dumnezeu: Tu Dumnezeule, Carele ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi (I Tim. 1,15), cele ce acuma prin proorocul Tau ai făgăduit, acestea cu lucrul împlineşte-le şi la mine păcătosul şi nevrednicul, că iată de acum îţi dau cuvânt şi mă făgăduiesc şi din inima mă mărturisesc Ţie, că nu voi mai face acest fel de rău şi mă leapăd de toată fărădelegea şi îţi voi sluji de acum cu curată ştiinţă. De astăzi, o, Stăpâne! Şi din ceasul acesta primeşte-mă pre mine cel ce mă pocăiesc şi caz înaintea Ta şi mă depărtez de acum înainte de tot păcatul! Cu aceste făgăduinţe am ieşit din biseriă hotărând în sufletul meu să nu mai fac nici un rău înaintea ochilor lui Dumnezeu”. Şi auzind toţi, strigau cu un glas către Dumnezeu: “Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai facut!” (Ps. 103, 25). Cunoscând dar o, creştinilor, din dumnezeieştile scripturi şi din sfintele descoperiri, câtă bunătate are Dumnezeu către cei ce curat năzuiesc la dânsul şi prin pocainţă greşalele lor cele mai dinainte le îndreptează, şi cum că dă iarăşi bunătăţile cele făgăduite, nepedepsind pentru păcatele cele mai dinainte, să nu ne deznădăjduim de mântuirea noastră. Că precum prin Isaia proorocul s-a făgăduit să spele pre cei noroiţi în păcate, şi ca lâna şi ca zapada să-i albească, şi de bunătăţile ierusalimului celui ceresc să-i invrednicească, aşa iarăşi prin sfântul prooroc Iezechiel cu jurământ ne încredintează, că nu ne va pierde pre noi. Căci zice: “Viu sunt Eu, zice Domnul, că nu voiesc moartea păcătosului ci să se întoarcă el şi să fie viu” (Iezechiel 18, 23,32) – (Pateric, Avva Pavel cel prost).

Biserica (cercetarea ei)

Sfântul Ioan Ajunătorul, făcând tristă experienţă ca mulţi dintre credincioşii săi nu vin deloc la slujbă în zile de sărbători, sau vin târziu şi se îndepărtează încă înainte de sfârşitul slujbei, protesta în modul cel mai energic faţă de aceste abuzuri. Apoi constată cu durere că mulţi stăteau afară de biserică şi în tot timpul sfintei slujbe flecăreau lucruri netrebnice. O dată, după ce a citit Sfânta Evanghelie, a ieşit şi el din biserică şi s-a pus în rândul celor ce flecăreau. Aceştia priveau miraţi că oare ce vrea episcopul, venind între dânsii. “Aşa-i că vă miraţi văzându-mă aici”, zise aspru către ei, “Dar nu ştiţi că păstorul trebuie să fie acolo, unde sunt oile, apoi dacă oile nu urmează pe păstor, păstorul trebuie sa mearga după dânsele. Prin urmare, ori veniţi voi cu mine în biserică, ori voi rămâne aici cu voi şi voi predica aici, deoarece tocmai voi aveţi trebuinţă de aceasta”. Ruşinaţi şi fără nici o vorbă, toţi au intrat în biserică şi de aici înainte nimeni n-a mai rămas afară.

Biserica şi ereticii

Pe timpul persecuţiilor creştine Sfântul Policarp, episcopul Smirnei şi învăţăcelul său, Crescens, s-au retras la sat. Într-o zi Policarp a ieşit din casă şi s-a aşezat la umbra unui stejar. A aflat pe învăţăcelul său plângând sub acelaşi stejar. Policarp l-a întrebat de ce plange. Învăţăcelul îi răspunse că plânge pentru starea Bisericii. El zise: “Nori grei se ridică asupra ei ici – colo o zguduie uraganul, ameninţându-o cu nimicirea”. Şi s-au aflat şi credincioşi, care s-au rupt de ea, au trădat-o”. Policarp îi răspunse: “Împărăţia lui Dumnezeu sau Biserica este asemenea unui pom plantat şi crescut de agricultor. Acesta a aruncat sămânţa în pământ şi s-a dus. Sămânţa a încolţit, şi-a facut loc printre spini şi buruieni şi pomul s-a ridicat asupra lor, iar acestea au pierit, umbra lui le-a nimicit. Pomul a tot crescut. A venit viscolul şi l-a scuturat, dar pomul cu atat mai tare şi-a înfipt rădăcinile în pământ, iar crengile lui cu atât mai tare le întindea catre cer. Deci, viforul i-a servit numai pentru dezvoltare şi întărire. Pe când creştea tot mai mult şi îşi întindea umbra tot mai departe, iata că se aratară sub el spinii şi buruienile, fără ca pomul să se neliniştească din cauza lor, căci acum stă singur şi neclintit. Sfântul Policarp spre lămurire mai zise: “Dacă priveşti la înălţimea pomului, ce-ţi pasă de ivirea buruienii de dedesubtul ei? Las-o în grija celui ce a sădit şi a crescut pomul.”

Băutură (pomană, masă)

Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: “Ce voi face, că de multe ori merg la biserică şi de multe ori se face dragoste (pomană) şi mă ţin?”. I-a zis lui bătrânul: “Osteneala are lucrul”. Deci a întrebat Avraam ucenicul său: “De se va face mergere sâmbăta sau duminica şi va bea vreun frate trei pahare, nu cumva este mult?” Răspuns-a bătrânul: “De nu este satana, nu este mult” (Pateric, Avva Sisoe).

S-a facut pomană în muntele lui Avva Antonie şi s-a aflat acolo un vas cu vin. Şi luând unul din bătrâni un văscior mic şi un pahar, a adus la Avva Sisoe şi i-a dat lui şi a băut. Asemenea şi al doilea şi a primit. Apoi i-a dat lui şi al treilea şi nu l-a luat, zicând: “Încetează, frate, au nu ştii că este satana?” (Pateric, Avva Sisoe).

Biblioteca (folosul cărţii)

Au venit odată niste Arieni la Avva Sisoe, în muntele lui Avva Antonie, şi au început a cleveti pe pravoslavnici. Iar bătrânul nu le-a răspuns lor nimic. Şi chemând pe ucenicul său, a zis: “Avraame, adu-mi cartea Sfântului Atanasie ăi o citeşte”. Şi tăcând ei s-a cunoscut eresul lor. Şi i-a slobozit pe ei cu pace (Pateric, Avva Sisoe)

Binefacerea

Un puşcăriaş scapă odată din temniţa unui oraş şi se refugiază într-o pădure. Făcându-i-se foame, se apropie de o colibă unde credea ca poate fura alimente. Auzind vaiete şi plânsete, intră şi spre mirarea lui află că şi cei din casă erau gata să moară de foame. Puşcăriaşul îi linişti zicând: “Nu plângeţi, pe mine mă anunţaţi autorităţilor şi veţi primi premiul de cinci mii lei, pus pe capul meu. Atunci veţi avea pâine.” Şi puşcăriaşul s-a lăsat condus la poliţia oraşului din apropiere. A fost graţiat însa când s-a aflat de fapta lui faţă de familia săracă.

Beţia

Un servitor avea obiceiul de a bea cu un pahar mai mult decât putea suporta. Într-o zi el aducea caii de la adăpat. “Du caii înapoi la adăpat”, îi porunci stăpânul. Servitorul se uita mirat la el, dar tonul hotărât al stapanului îl hotărî să se supună. Când se întoarse stăpânul îl întreba; “Ei, au băut caii?” “Cum să bea, doar ştie oricine că animalele nu beau, dacă nu li-e sete”, răspunse servitorul. “Vezi, în viitor să iei exemplu de la caii tăi şi ţine minte, ca un om care bea prea mult, are mai puţină minte decât un cal…”

Pisistrates (conducator al Atenei, 600-527 î. Hr.) a păţit o dată ceva neaşteptat. Un oaspete al său bea prea mult vin şi începu să se poarte necuviincios, înjurând pe Pisistrate. Ceilalţi oaspeţi cerură să se pedepsească oaspetele vinovat, dar Pisistrates zise: “Iubiţii mei, cum aş putea să-l pedepsesc? Eu consider acest lucru, ca şi când cineva s-ar izbi de mine, având ochii legati. Nu vedeţi că vinul vorbeşte, iar nicidecum mintea lui?!”

Canon, Pocăinţă

Întrebat-au unii pe Avva Sisoe, zicând: “De va cădea vreun frate, n-are trebuinţă să se pocăiasca un an?” Iar el a răspuns: “Aspru este cuvantul”. Iarăşi au întrebat: “Dar şase luni?” Şi iarăşi a zis el: “Mult este”. Iar ei ziceau: “Dar până la patruzeci de zile?” Iaraşi a raspuns: “Mult este”. I-au zis lui atunci: “Ce dar, de va cădea fratele şi se va afla îndată ca se face dragoste (pomană), întra-va şi el la dragoste?” Le-a zis lor bătrânul: “Nu, ci are trebuinţă să se pocăiască câteva zile. Căci cred lui Dumnezeu, că din tot sufletul de se va pocai unul ca acesta şi în trei zile îl primeşte pe dânsul Dumnezeu” (Pateric, Pentru Avva Sisoe).

Cântare (voce, glasuri)

Avva Pamvo a trimis pe ucenicul său ca să vânză rucodelia sa. Şi făcând zile şaisprezece (după cum ne spunea nouă), noaptea dormea în tinda bisericii Sfântului Apostol Marcu, şi văzând slujba bisericii, s-a întors la bătrânul. A învăţat înca şi câteva tropare. Deci i-a zis lui bătrânul: “Te văz, fiule, tulburat, nu cumva vreo ispită ţi s-a întâmplat în cetate?” Raspuns-a fratele: “Cu adevărat, Avvo, întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta şi nici canoane, nici tropare nu cântăm; că mergând în Alexandria, am văzut cetele bisericii cum cântă şi am fost în mâhniciune multă căci nu cântăm şi noi canoanele şi troparele”. I-a zis lui bătrânul: “Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugarii hrana cea tare, cea zisă prin sfântul Duh, şi vor urma cântărilor şi glasurilor, căci, care umilinţă, care lacrimi se nasc din tropare? Când stă cineva în biserică sau în chilie şi îşi înalţă glasul sau ca boii? Că dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilinţă şi nu cu răspândire, că n-au ieşit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspândească şi să cânte cântări cu viers şi să puie glasurile la rânduială cu meşteşug şi să-şi clatine mâinile şi să-şi târască picioarele, ci suntem datori cu frica lui Dumnezeu şi cu cutremur, cu lacrimi şi suspine, cu glas evlavios şi umilit şi măsurat şi smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune. Ca iată îţi zic ţie, fiule că vor veni zilele când vor strica creştinii carţile Sfintelor Evanghelii şi ale sfinţilor apostoli şi ale Dumnezeieştilor prooroci, stergând sfintele scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti şi se va revarsa mintea la acestea, iar de la acelea se va departa, şi pentru aceasta părinţii noştri au zis: “Cei ce sunt în pustia aceasta să nu scrie vieţile şi cuvintele părinţilor pe membrană, ci pre hârtii, că va să şteargă neamul cel dupa urmă, vieţile părinţilor şi să scrie după voia lor, căci mare este nevoia ceea ce va să vie”. Şi i-a zis lui fratele: “Aşadar, se vor schimba obiceiurile şi aşezămintele creştinilor şi nu vor fi preoţi în biserică ca să se facă acestea?” Şi a zis bătrânul: “Într-acest fel de vremi se va răci dragostea la mulţi şi va fi necaz nu puţin năpădirile păgânilor şi pornirile noroadelor, nestâmpărare a împăraţilor, desfătare a preoţilor, lenevire a călugărilor. Vor fi egumeni nebagând seamă de mântuirea lor şi de a turmei, osârdnici toţi şi silitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri osardnici, gata spre a osândi vieţile bătrânilor şi vieţile lor nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi zicând: “De am fi fost şi noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi. Iar episcopii în zilele acelea vor fi sfiindu-se de feţele celor puternici, judecând judecaţi cu daruri, nepărtinind săracului la judecată, necăjind pe vaduve şi pre sărmani chinuindu-i. Va intra înca şi în norod necredinţa, curvie, urâciune, vrajba, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie”. Şi a zis fratele: “Ce, dar, va face cineva în vremile şi anii aceia?”

Si a zis bătrânul: “Fiule întru acest fel de zile, cel ce osârduieşte îşi mântuieşte sufletul său, şi mare se va chema în împărăţia cerurilor”(Pateric, Avva Pamvo).

Căderea

Odată Michelangelo, pictorul şi sculptorul renumit al Renaşterii, se apucă să redea în culori icoana “Judecăţii din urmă”. Era o lucrare grea. Omul trebuia să înfăţişeze cu penelul mulţime mare de chipuri: al lui Dumnezeu, ale îngerilor, ale diavolilor, ale sfinţilor, raiul şi iadul. Într-o zi pictorul se gândi să facă chipul Sfântului Ioan evanghelistul. Avea nevoie de un model strălucind de frumuseţe şi curăţie sufletească. Într-o piaţă întâlni un tânar cu faţa blândă şi senină, cu privire luminoasă de înger. Îl pofti în atelierul de lucru, şi-l rugă să-i servească de model. Tânărul se invoi, primi oferta şi veni mai multe zile la artist până ce icoana ucenicului fu gata. La urmă primi el plata cuvenita şi se duse. Trecură ani. Tabloul “Judecăţii” se apropia de sfârşit. Mai lipsea doar înfăţişarea unui diavol. Pictorul ieşi iarăşi în oraş să caute un model. După multă umblatură găsi ceea ce cauta: dădu peste un cerşetor zdrenţăros şi murdar, cu faţa schimonosită de patima beţiei, cu pecetea ruinei şi a decăderii totale, în toata fiinţa sa. Pentru câţiva bănuţi omul se învoi să vină la pictor să-i servească de model pentru duhul cel rău. Strainul intră în atelier, se aşeză pe un scaun şi maestrul se apucă de lucru. Însa nu mică îi fu mirarea când, peste câtva timp văzu că cerşetorul izbucni în lacrimi. “De ce plângi omule?”, zise pictorul. “Plâng, domnul meu, plâng de jalea sufletului meu. Află că eu am fost tânărul frumos de altadată, care ţi-am servit ca model pentru apostolul Ioan. Da, eu. Însă, iată ce-am ajuns… Am apucat căi rele, am trăit în petreceri şi beţii, am dus o viaţă destrăbălată şi asta mi-a ruinat sănătatea, şi iată-mă astăzi bun doar pentru chipul unui drac… Sa nu plâng?”

Căsătorie (Înţeleaptă)

Sfântul Ioan Damaschin († 749) istoriseşte urmatoarele: “Un tată bogat a căutat o soţie foarte bogată şi frumoasă pentru fiul său. Fiul nu era de aceeaşi părere, căci el nu găsea că tânăra aleasă de tatăl său ar întruni calităţile unei bune soţii. Deci, el a fugit de la casa tatălui sau spre a nu încheia căsătoria. Ajungând într-o colibă, în aparentă săracă, îi plăcu foarte mult de fata omului cu coliba, căci lucra şi se rugă neîncetat. Cerînd-o în casatorie, istorisi întâmplarea cu tatăl său şi declară că mai bucuros se căsătoreşte cu fata săracă din colibă decât cu cea bogată aleasă de tatăl sau. Cuvintele lui plăcură stăpânului colibei, care zise tânărului: Deoarece ai refuzat să închei căsătorie cu o fata bogată şi preferi a lua pe a mea fiindcă este harnica şi temătoare de Dumnezeu, ţi-o dau în căsătorie, dar impreuna cu comorile ascunse aici în colibă, despre care încă nu ţi-am pomenit.”

Cerşit (a nu cerşi)

Un frate a văzut pe Avva Nistero purtând două colovii (haine) şi l-a întrebat pe el, zicând: “De va veni vreun sărac şi-ţi va cere haina, pe care o dai lui?” Şi răspunzând a zis: “Pe cea mai bună”. Şi i-a zis fratele: “Dar dacă şi altul îţi va cere, ce îi dai lui?” Şi a zis bătrînul: “Jumatatea celeilalte”. Şi a zis fratele: “Dar dacă şi altul îţi va cere, ce îi vei da lui?” Iar el a zis: “Tai şi pe cealaltă şi mergând şed la un loc, până când Dumnezeu va trimite şi mă va acoperi, căci nu cer de la altcineva” (Pateric, Avva Nistero).

Clevetire

Zis-a iarăşi: “Bine este a mânca carne, şi a bea vin şi a nu mânca cu clevetirile cărnuri de fraţi” (Pateric, Avva Yperehie).

Zis-a iaraşi: “Şoptind şarpele, a scos pre Eva din rai. Asemenea deci acestuia este şi cel ce cleveteşte pre aproapele. Căci sufletul celui ce-l aude, îl prăpădeşte, şi pre al sau nu-l mântuieşte” (Pateric, Avva Yperehie).

O femeie se mărturisi duhovnicului său că îi place mult să clevetească deşi nu în sens răutăcios. Atunci duhovnicul îi propuse să arunce în grădină sa seminţe de scaieţi şi apoi să le adune iarăşi. Femeia făcu după cum o sfătui preotul, dar îi fu imposibil să adune seminţele iar. Gradina se umplu de buruieni. Aceasta o făcu să se gândească mereu la greşeala ei.

Se spune că în vremea cea de demult trăiau nişte vrăjitori care puteau omorâ oameni de la distanţă. Cum faceau? Luau chipul celui pe care îl urau şi vroiau să-l ucidă şi-l fixau în perete. Apoi apucau un arc şi trăgeau cu sageata asupra chipului. Se zice că atunci când săgeata se înfigea în portret, persoana zugravită pe el murea, oricât de departe s-ar fi aflat. Legenda serveşte deosebit de bine pentru a vădi răutatea păcatului clevetirii sau al defăimarii. Păcatul constă în uciderea de la distanţă a aproapelui. Asupra chipului său moral se aruncă săgeata vorbelor duşmănoase pentru a-l ucide sufleteste în faţa lumii care ascultă.

O astfel de uneltire vicleană plănuiau duşmanii profetului Ieremia când se sfătuiau: “Veniţi să uneltim împotriva lui Ieremia… veniţi să-l biruim cu limba!” (Ieremia 18, 17). Răutatea defăimării reiese şi din faptul că ponegrirea nu se poate repara integral.

O viaţă întreagă un creştin l-a grăit de rău pe vecinul său. Dar, într-o zi, auzind că acel om era pe patul de moarte, clevetitorul s-a dus la dânsul, şi-a mărturisit greşeala, a promis că se va strădui să repare numele bun al aproapelui şi s-a rugat de iertare. Vecinul i-a raspuns că-l iartă din inimă, dar a adăugat: “Ia perina aceasta, desfă-o şi împrăştie-i penele în vânt”. Acela a făcut cum i s-a spus – “Mergi acum iarăşi şi adună penele de unde au zburat, dar să le aduni pe toate în perină”. – “Asta va fi imposibil deoarece vântul le-a dus cine ştie unde”… a fost răspunsul. – “Aşa nu-mi vei putea reface numele meu bun pe care l-ai ponegrit toată viaţa”, zise muribundul şi îşi dădu sufletul.

Bine s-a zis, că cel ce vorbeşte de rău pe aproapele are diavolul pe limba. Dar cei ce-l ascultă pe clevetitor, îl au în urechi. Într-o societate, la o masă, cineva ponegrea grozav o persoană absentă. Numai un bătrân tăcea şi-şi ţinea privirile în jos. Gazda îl întrebă ce gânduri îl necăjesc de nu ia parte la discuţia mesenilor… N-am vorbit nimic fiindcă am spus în gând de patru ori “Tatal nostru” – fu răspunsul. “De ce de patru ori?” – “Unul l-am spus pentru cel ce a început defăimarea asta urâtă. Unul pentru mine că n-am avut curajul să-l mustru pe clevetitor. Al treilea l-am spus pentru persoana ponegrită. La urmă m-am rugat pentru voi toţi care aţi ascultat cu placere: m-am rugat ca să vă iasa dracii din urechi!”.

Pe când regele David transporta chivotul Domnului în cetatea Ierusalimului, un om cu numele Uza s-a atins de acel lucru sfânt, ceea ce nu era permis unui muritor de rând. Biblia ne spune că “Domnul s-a mâniat pe Uza şi l-a lovit Dumnezeu chiar acolo pentru îndrăzneala lui şi a murit el acolo lângă chivotul Domnului” (II Regi 6,7). “Chivot” al lui Dumnezeu este sufletul omului. Cine îl atinge cu limba vicleană a clevetirii, trebuie să ştie că aprinde mânia Celui Preaînalt, care ne-a oprit să judecăm pe semenii noştri.

O femeie mergea odată pe jos la oraş. Pe cale îl ajunse din urmă pe preotul satului. Îl salută respectuos şi intră în vorbă cu el. După câteva discuţii despre vreme, despre scumpirea traiului, femeia începu să-l vorbească de rău pe soţul ei, spunând că prea trage cu paharul, că e leneş. – “Să spunem un “Tatăl nostru”, pentru bietul om”, răspunse slujitorul bisericii. Vrând-nevrând, femeia spuse rugăciunea cu preotul. Abia terminara şi începu să bârfească pe vecinul Adrian că e tare zgârcit şi lacom de avere. “Să ne rugăm şi pentru el”, zise părintele.

A treia oară, femeia începu să judece pe soacra vecinului, ca umblă cu vraji, că-l are pe necuratul… – “Sa spunem “Tatal nostru” şi pentru bătrâna asta!…” Atunci pricepu femeia aceea lecţia a preotului şi îşi puse de gând să nu mai cleveteasca pe nimeni niciodată.

Conştiinşă

Se povesteşte că un om bogat avea drept chiriaşă o femeie văduvă săracă, mamă a cinci copii mici. Fiindcă nu-şi putea plăti chiria, bogatul şi-a trimis administratorul s-o scoată din casă. Ea a cerut îngaduinţa să vorbească personal cu proprietarul, sperând că îl va convinge s-o mai păsuiască o vreme. Administratorul îi îngădui, ea se duse la proprietar, dar acesta nu voi cu nici un chip s-o amane cu datoria. Porunci sa fie scoasă afară, în drum. După ce plecă femeia, conştiinţa începu să-l mustre. Mai întâi mai puţin, apoi mai mult, pe măsură ce îşi imagina soarta femeii scoasă în drum cu tot cu copii. Cântecul unui pârâiaş din vecinatate i se păru plâns, vântul strecurându-se prin trestii i se păru suspin, o vijelie care lovea stejarii i se păru strigat după ajutor. Se stârnise o furtună, cu ploaie cumplită, cu tunete şi trăsnete. Toate i se păreau îndreptate numai şi numai împotriva femeii şi a copiilor ei. Îl cuprinse o frică mare de propria neomenie. Îşi trimise slujitorii s-o caute pe femeie şi pe copii şi să-i aducă înapoi în casa din care fuseseră alungaţi. I-au găsit târziu, dar erau înecaţi într-un loc în care se adăpostiseră, pe care l-au cuprins apele dezlantuite şi l-au acoperit. Auzind mereu glasurile disperate ale copiilor şi ale femeii, bogatul nu-şi mai putea linişti conştiinţa. Se îmbolnăvi mai întâi de minte, apoi i se îmbolnăvi şi trupul şi muri cu conştiinţa neîmpăcată. Conştiinţa nu l-a putut ierta.

Se zice ca la un misionar în Africa a venit un localnic neconvertit încă şi i-a cerut o oală cu făină. Misionarul i-a dat. Când a ajuns acasă, omul a găsit în oală un ban de argint. A doua zi a venit la misionar şi i-a zis: “Domnule am în inima mea doi oameni, unul bun si unul rău. S-au certat între ei toată noaptea şi n-am putut dormi deloc. Cel bun zicea: nu e al tău. Ţi l-a dat din greşeală. Du-l înapoi. Cel rău zicea: E al tău. Când ţi-a dat făina, misionarul ţi-a dat şi banul. Cumpără-ţi ceva băutură pe el. Cum cei doi n-au ajuns la nici un rezultat, m-am hotărât să va aduc banul înapoi, ca să-mi liniştesc conştiinţa”.

Împaratul Constantinopolului, Constant, unul din urmaşii lui Constantin cel Mare (sec. IV, d. Hr.), temându-se de fratele său mai mic, Teodosie, să nu-i ia tronul, l-a silit să se hirotonească diacon, iar după câteva zile l-a ucis, ca şi Cain pe Abel. După acest păcat, a crezut că va dormi în linişte, dar s-a înşelat. Într-o noapte, înainte de a aţipi, în întuneric i-a aparut umbra fratelui său ucis, îmbracat în veşminte diaconeşti. Ţinea în mână un pahar cu sângele său cald, aburit, şi zicea: “Ia şi bea! Eu sunt fratele tău Teodosie, pe care tu l-ai omorat. Acesta este sângele meu după care tu ai fost însetat. Bea şi-ţi potoleşte pofta arzătoare de sânge. Ia şi bea!”

În faţa vedeniei, împăratul a rămas ca mort. Venindu-şi în fire, s-a ridicat din pat şi s-a dus în altă camera, unde a încercat să se culce. Când să adoarmă, vedenia i-a apărut din nou, cu paharul în mână şi cu îndemnul: “Ia şi bea, frate!” Scena s-a repetat de mai multe ori. Când împăratul ucigaş voia să se odihnească, fratele ucis apărea şi-i spunea aceleaşi cuvinte. Dacă ieşea în grădină, la vânătoare, la câmp, la plimbare, vedenia îngrozitoare i se arăta iar, şi în ureche îi răsunau cuvintele: “Ia şi bea!” Îngrozit de aceste arătări a plecat din capitală, în Sicilia, crezând că schimbându-şi locul îşi va schimba şi norocul. Dar a fost în zadar. Aceleaşi cuvinte le auzea mereu: “Ia frate şi bea!” Au trecut câşiva ani de mustrare de cuget şi chin şi pedeapsă dreaptă a lui Dumnezeu a venit ca trăsnetul: pierzandu-şi mintea, împăratul Constant s-a sinucis în baia sa “. Călcând porunca lui Dumnezeu (Să nu ucizi!), el s-a predat diavolului şi chinurilor veşnice.

Creaţie (Dumnezeu creator)

Se zice că doi profesori, buni prieteni, aveau o dispută aprinsă despre originea Universului. Unul susţinea ca Universul a apărut de la sine, dintr-o materie preexistentă care s-a organizat încetul cu încetul, fără să fie creată de nimeni. Celălalt susţinea că a fost creat de Dumnezeu, deoarece nimic preexistent nu se justifică logic şi nici organizarea datorata hazardului nu poate lua forme logice, coerente. Ca ceva să existe, trebuie să aiba un creator. Din nimic nu poate apărea nimic. Nici un obiect nu se poate mişca de la A la B fără să fie mişcat de Cineva. Dar celălalt nu putea accepta aceste lucruri, deoarece, spunea, nu pot fi demonstrate experimental, sunt doar afirmaţii teoretice.

Trecând în bibliotecă, gazda i-a scos din raft o carte preţioasă, “Cine a scris-o?”, a întrebat profesorul vizitator. “Nimeni”, a răspuns gazda. “Colega, să fim serioşi!” – Dar sunt foarte serios. Aveam pe masa o sticlă de cerneală. Sticla s-a rasturnat, pe masa erau niste hârtii şi deodată, din cerneala rasturnată, pe hârtii a apărut cartea aceasta!” Celălalt a rămas tăcut. A înţeles. A fost aproape de prisos când gazda a continuat: “Am răspuns după principiile tale. Le-am aplicat experimental! Şi iată că acum nu le crezi. Cam asa a fost şi cu originea Universului. Tot aşa mi-a sunat şi mie “nimeni” al tău!

Şi a mai adăugat: Ca să pot crede că totul a apărut la întâmplare, ar trebui să umplu o căciulă cu litere, să le amestec bine, şi răsturnându-le pe masă, să obţin Divina Comedie! Sau, am adauga noi, Luceafărul. Sau macar o strofă. Sau macar un vers.

Credinţa

Filozoful german Schopenhauer era pe patul de moarte. Când durerile pricinuite de boală se întetiră, de pe buzele muribundului se auzira cuvintele: “O, doamne, Dumnezeule!..” Medicul care îl îngrijea, auzind aceste exclamaţii, îl întrebă pe filozof cum se împacă implorarea ajutorului divin cu întreaga sa filozofie, care era a unui liber cugetator. Răspunsul lui Schopenhauer: “Într-un ceas ca acesta, nu-mi ajută nimic filozofia mea fără Dumnezeu”.

Se zice că odată s-a dus cineva în pustie, la Sfântul Serapion, să-l întrebe ceva despre credinţă, şi Sfântul Serapion i-a zis: “Credinţa e aşa cum spune în Evanghelie: “Să fie măcar cât un graunte de muştar, şi atunci zicând muntelui acestuia “Mută-te…” Voind el să continue s-a oprit, pentru ca la auzul cuvintelor “Muta-te”, s-a produs o tulburare şi un zgomot, şi muntele din faţa lor a început să se mute. Atâta credinţa avea acest Serapion, încât numai auzindu-i cuvântul, muntele l-a şi ascultat! “Stai pe loc – i-a zis el muntelui – nu vorbeam cu tine, ci vorbeam cu fratele!”

Într-un sat din nord, o femeie avea un urs pe care îl domesticise şi îl ţinea legat, aşa cum ţineam noi câinii, legaţi în curţi la ţară. Într-o zi a vrut să plece într-un sat vecin, situat peste o pădure. S-a dus la urs şi i-a spus: “Să stai liniştit aici, să nu încerci să te dezlegi!” Ursul era puternic şi mai încercase să se elibereze şi adesea reuşise. I-a dat a înţelege că a priceput. Femeia a plecat. Trecând prin pădure, la un moment dat a auzit tropote puternice în urma ei. S-a răsucit pe loc în cărare. În urma ei venea ursul. Venea alergând. L-a aşteptat. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a început să-l mustre, să-l acuze de neascultare: “Nu ţi-am spus să stai acasă? Eşti obraznic! Eşti neascultător!” Ursul o asculta supus, înmărmurit. L-a lovit peste obraz şi i-a poruncit: “Du-te înapoi acasă!” Ursul a facut stânga împrejur şi s-a întors pe aceeaşi cărare pe care venise. Femeia s-a dus în satul vecin, şi-a făcut treburile şi seara s-a întors şi ea acasă. Spre marea ei mirare, ursul era legat aşa cum îl lasase! Ce se întâmplase? Ursul din padure fusese un alt urs. Un urs sălbatic, care venise dupa dânsa cu gând agresiv, s-o atace. Dar femeia i-a vorbit şi i-a poruncit cu atâta siguranţă, cu atâta credinţă că e ursul ei, despre care ştia că o asculta, încât acest urs sălbatic a ascultat-o ca şi ursul ei domestic, de acasă. De ce? Fiindcă ea a acţionat asupra lui cu puterea convingerii, cu forţa credinţei că este ursul ei, acela care o asculta.

Credinţă – curaj

În regatul Bungo, o nobila familie creştină fu greu maltratată ca să-şi părăsească credinţa. Când această siluire nu izbuti, regele dădu ordin ca fiul cel mare să fie adus înaintea sa spre a fi sugrumat. După două zile, tatăl primi ştirea că fiul a fost sugrumat şi că acum trebuie să îi dea fiica. “Du-te, zise tatal fiicei sale – şi arată păgânului rege că virtutea la noi creştinii nu se măsoară după ani, ci după puterea credinţei”. Ceru apoi pe fiul cel mic. L-a trimis şi pe el. Apoi fură duşi părinţii. Dar ei nu abjurară. Atunci regele ridica o perdea. În spatele ei erau copiii rămaşi în viaţă. Regele le lauda tăria credinţei şi-i elibera. Tot asemenea Dumnezeu în ceruri, pentru toată jertfa adusa în numele Lui, va da răsplata cuvenită. Nici cea mai neînsemnată binefacere nu va rămâne nerăsplătită.

Critica

Un necredincios critica într-una pe preoţi şi pe creştini că sunt plini de păcate, ba în acele sminteli ale membrilor Bisericii caută să-şi apere păcătoşenia sa personală. Un grădinar din vecini îl duse pe clevetitor în livada sa de pomi roditori şi-i arată câteva mere putrede care zaceau în iarbă – “Vezi aceste mere sub copac? De ce-au căzut de pe crengi?” – “Pentru că sunt viermanoase”, fu răspunsul. “- Bine ai grăit! Dacă vezi sub măr câteva fructe putrede, oare vei putea zice că întreg pomul e de lepadat? Dragă vecine, în orice societate omenească se află şi membri buni, dar şi netrebnici. Biserica este ca o familie mare de oameni. Dar ea nu trebuie judecată şi osândită, după creştinii slabi şi păcătoşi, ci laudată dupş cei buni, ale căror fapte rămân preţioase în ochii oamenilor şi ai lui Dumnezeu, ca nişte roade frumoase”.

Crucea (ca suferinţă)

Pe zaduful unei zile de vară un călător îşi purta pe umeri cu anevoie crucea vieţii sale. Către seară, oprindu-se să se odihnească, îşi zise oftând: “Grea cruce mi-a dat Domnul să port!… Vor mai fi suferind şi alţi oameni, dar crucea mea mă doboară, Doamne, oare nu mi-ai putea da alta?” În vis i se arăta un înger, o făptură cerească învaluită într-o lumină şi îi zise cu glas dulce: “Fiule Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea să ţi se schimbe crucea. Vino să-ţi alegi alta”. Şi ducându-l într-o încăpere mare şi înaltă, unde se vedeau mii şi mii de cruci de diferite forme şi mărimi. “Las-o pe a ta la prag şi alege-ţi alta, care să ţi se potrivească şi astfel să fii mulţumit”, mai adaugă îngerul. Omul intra în sală văzu mulţime imensă de cruci, semnele suferinţelor pe care le-a îndurat omenirea şi le va purta până la sfârşitul lumii. El începu să le încerce pe toate: crucea sărăciei, crucea boalelor, a prigonirii, a mustrării cugetului… Dar pe nici una nu putu să se hotărască s-o ia. După multe ceasuri de încercări zadarnice, călătorul nostru găsi aproape de uşa sălii o cruce care i se paru potrivită pentru umerii săi. – “Asta parcă mi-ar conveni. Este ea cam grea, dar nu e ca celelalte”. Şi intinse mâna s-o ridice. Deodata, omul scoase un strigat: ceea ce alesese nu era alta decât crucea lui, greutatea pe care i-o rânduise Dumnezeu s-o poarte toata viaţa. Omul se ruşină de refuzul său de a se supune voii Tatălui ceresc şi-şi continua calea, cu multumire în suflet, cu crucea pe care o avusese.

Patriarhul de frumoasă amintire în istoria Bisericii noastre de după al doilea razboi mondial, Justinian Marina, povesteşte că prin 1953, participând la întronizarea patriarhului Chiril al Bulgariei, fiind în maşină a văzut turme de oi şi ciobani cu sarici ca ale noastre. Bulgarii insoţitori i-au şi spus: “Iata valahii!” Erau români. De mirare era că toţi aveau pe frunte ca o cicatrice, semnul crucii. Au oprit şi i-au întrebat de ce aveau acest semn. Au spus ca e un obicei vechi, de pe vremea când turcii prefăcând locurile în paşalâc turcesc încercau să-i turcească pe valahi. Aceştia au hotărât atunci să însemneze pe fiecare nou – născut, la botez, cu fierul roşu pe frunte în semnul crucii, ca să ştie că sunt creştini şi să nu-i poată sili nimeni vreodată să-şi lepede credinţa. Cei care s-ar fi lepadat ar fi fost cunoscuţi şi repudiaţi ca trădători şi de ai lor, dar şi de turci! “Obiceiul a ramas până azi” (Apostolat Social, X, 1971, p 219).

Într-un ziar s-a relatat o întâmplare cu un tânăr englez care, întors din armată, s-a dus undeva să se angajeze şi, la vizita medicală, l-au pus să se dezbrace. Avea tatuată pe spate o Cruce care îi acoperea tot corpul. “Ce-i cu crucea aceasta?”- l-au întrebat. “- Am făcut cum ne îndeamnă Iisus: mi-am luat crucea, ca să dovedesc că iau în serios apartenenţa mea la Biserica creştina!” Cred că de aşa ceva ar fi râs şi Iisus! Dar fostul soldat era convins că a făcut bine, pentru ca idea i-a fost totuşi de mare folos. Zicea: “Ştiţi, la noi în armată se bate cu biciul. Te dezbracă, te leagă de un stâlp şi-ţi aplică 20, 25, 50 de lovituri. Când m-au dezbrăcat prima oară ca să mă pedepsească, văzând crucea de pe spate, n-au mai îndrăznit să dea cu biciul! Erau si ei creştini!” Povestitorul, care a avut în vedere doar anecdotica faptului, n-a mai spus dacă tatuajul l-a scapat şi de alte pedepse! Pentru noi întâmplarea e doar un prilej de a arata ca nu astfel de lucruri a înţeles Mântuitorul prin “A-şi lua cineva crucea sa”.

Cunoaşterea lui Dumnezeu

Cât de mare este Dumnezeul tău? întreba un necredincios pe un creştin. Atât de mare încât umple lumea toată şi atât de mic încât intra în inima mea.

Curiozitate (diavolească)

Un adolescent mai ciudat şi mai curios decât alţii a auzit că cineva s-a spânzurat. Şi ce şi-a propus el, rămânând singur în casă? A legat o franghie de geam, deci nu de ceva de sus, ci la nivelul capului lui, şi-a pus-o de gât şi a început să tragă, ca să vadă cum e când te spânzuri, urmând să meargă cu experienţa până în momentul când ar fi socotit că devine periculoasă. A început să tragă încet, încet, apoi, mai tare, apoi tot mai tare şi la un moment dat, a început să ţipe înfricoşat de moarte. Mama care era în bucătarie a intrat în camera lui şi l-a văzut trăgând cu disperare ca să-şi sugrume gatul prin strânsoarea funiei. A luat repede un cutit, a tăiat legătura şi eliberandu-l l-a întrebat: “Ce e cu tine? Ce faci? Ce s-a întâmplat?” El i-a povestit: “Din curiozitate am vrut să văd cum e când te spânzuri, cum a făcut cutare, dar n-am vrut să merg până la capat. La un moment dat însă, a apărut în faţa mea cineva cu o furcă de fier, pe care o îndrepta către mine în aşa fel, încât să mă străpungă şi eu am vazut că, pe măsură ce mă feream de furca lui, se strangea laţul în jurul gâtului şi nu mai aveam nici o scăpare. Când ai intrat dumneata, acela a disparut”.

Cuvantul lui Dumnezeu (puterea cuvantului)

Spunea Avva Ioan care a fost trimis în surghiun de împaratul Marcian: “N-am dus odată din Siria la Avva Pimen şi voiam să-l întrebăm pentru împietrirea inimii. Iar bătrânul văzându-ne pe noi supăraţi a început a grăi în limba elinească, zicând: Firea apei este moale, iar a pietrei vârtoasă, iar urciorul deasupra pietrei fiind atârnat, picând câte puţin apa gaureşte piatra. Aşa şi cuvantul lui Dumnezeu este moale, iar inima noastră vârtoasă; dar auzind omul de mai multe ori cuvantul lui Dumnezeu, i se deschide inima lui spre a se teme de Dumnezeu” (Pateric, Avva Pimen).

Dar din dar… (înfrânare)

Acesta este Avva Macarie Alexandreanul, pentru carele se scrie în Levsaicon, pe lângă altele şi acesta, că s-au adus odată struguri la Avva Macarie şi poftea să-i mănânce. Dar arătându-şi înfrânarea sa i-a trimis la alt frate bolnav şi carele poftea struguri. Şi primindu-i pe aceştia fratele, foarte s-a bucurat, dar nevrând şi el să împlinească pofta sa, i-a trimis la alt frate, arătând că el nu are pofta de mâncare. Iar acesta a zis tăinuind-şi lucrarea înfrânării sale. Şi acela primindu-i, la fel a facut şi pentru ca îi poftea pe ei, nu s-a împărtaşit, şi la alt frate i-a trimis. Şi acela asemenea la altul. Şi aşa la multi fraţi venind strugurii şi de nici unul mâncându-se, mai pe urmă au ajuns iarăşi la Avva Macarie, neştiind fratele cela ce mai apoi decât toţi i-a primit, cum ca de dânsul întai s-au trimis şi pentru aceasta ca un mare dar lui i-a adus. Iar bătrânul cunoscându-i pe ei şi cercetând şi aflând ceea ce s-a făcut, s-a minunat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru acest fel de înfrânare a fraţilor (Pateric, Avva Macarie Egipteanul).

Dărnicie

Povestit-a fericitul Zozima pentru un bătrân, zicând: “Fiind eu într-o mănăstire din Tir, a venit la noi un bătrân îmbunătăţit. Apoi citind noi la cuvintele bătrânilor – după cum era obiceiul întotdeauna – am venit la povestirea bătrânului aceluia asupra căruia venind tâlharii i-au luat toate lucrurile lui şi s-au dus, lăsând un săcuşor pe care luându-l bătrânul a alergat după dânşii strigând: “Fiilor, luaţi ce aţi uitat în chilia noastră.” Iar ei minunându-se de nerautatea lui, au întors iarăşi înapoi toate câte le luaseră din chilia lui. (Pateric, Pentru Avva Zozima).

Se povesteşte în istoria călugărilor bătrâni, în Pateric, o istorioara cam asemănătoare: Au venit hoţii în pustie, la un bătrân călugăr, şi i-au luat tot din chilie. Tot ce avea. Mai rămăsese acolo un vas. Călugărul s-a uitat prin chilie după ce au plecat hoţii, a văzut vasul rămas şi a alergat după dânşii: “Staţi puţin, aţi uitat vasul acesta. Luaţi-l şi pe acesta, fiindcă eu tot n-am trebuinţa de el. Voi n-aţi făcut decât să mă eliberaţi de lucrurile de care nu aveam nevoie”. Hoţii au fost atât de impresionaţi, încât i-au dat înapoi tot ceea ce luaseră şi unii din ei s-au făcut şi ei călugări, şi s-au pocăit pentru toate relele pe care le făcuseră până atunci.

Deprimare (descurajare)

Se povesteşte ca diavolul s-a hotărât cândva să-şi vândă toate instrumentele cu ajutorul cărora şi-i supunea pe oameni. A facut o mulţime de pachete, pe fiecare indicând ce conţine: supărare, crimă, minciună, necinste, mândrie şi aşa mai departe. După ce toate pachetele au fost vândute, cineva a observat că un pachet n-a fost pus în vânzare. L-a întrebat pe diavol, de ce? – “Pentru că acesta e cea mai puternică dintre armele mele şi pe aceasta nu vreau s-o vând. Ea este descurajarea. Pierderea speranţei. Când cineva ajunge la aceasta, îl am în mod sigur în mână!”

Dezvinovaţire (ispită, post)

Se ştie ca în postul mare, peste tot, dar mai ales în mănăstiri, nu se mănâncă nici carne, nici ouă, şi nu e voie în anumite zile, în unele mănăstiri, să se facă mâncare gătită la foc. La o mănăstire însă, într-o chilie, stareţul a descoperit pe un frate cocând un ou la lumânare. Găsindu-l, călugarul a zis cu smerenie şi cainţă: “Iartă-mă, Parinte Stareţ, diavolul m-a dus în păcat'”. Şi atunci se spune că de după cuptor s-a auzit o voce: “Nu, nu, nu! Asta nici eu n-am ştiut-o! Am învăţat-o acum de la fratele!”

Discreţie (nevoinţă)

Povestit-a Avva Daniil, ucenicul lui Avva Arsenie, zicând: “M-am aflat odată aproape de Avva Alexandru şi l-a apucat pe el o durere şi, din pricina acelei dureri, s-a întins cu faţa în sus. S-a întâmplat atunci să vie fericitul Arsenie ca să vorbească cu el şi l-a văzut întins. Deci, după ce i-a vorbit, i-a zis lui: “Ce mirean era acela pe care l-am văzut?” Şi a zis el: “Când mă pogoram din munte, am căutat aici spre peşteră şi am văzut pre unul întins cu faţa în sus”. Şi i-a făcut lui metanie, zicând: Iarta-mă! eu am fost, căci mă apucase o durere. Şi i-a zis lui bătrânul: “Tu dar ai fost? Bine! Eu am socotit, că este vreun mirean şi pentru aceasta am întrebat” (Pateric, Avva Arsenie).

Spunea Avva Daniil: “Ne-am dus odată la Avva Pimen şi am gustat împreună şi după ce am gustat împreună, ne-a zis nouă: “Mergeţi de va odihniţi puţin, fraţilor”. Deci s-au dus fraţii să se odihnească puţin şi eu am rămas să-i vorbesc deosebi şi sculându-mă am venit la chilia lui. Deci dacă m-a văzut ca vin la el, s-a pus pe sine ca şi cum ar fi dormit, că aceasta era lucrarea bătrânului a le face toate în ascuns” (Pateric, Avva Pimen).

Dreptate (prietenie)

Iată cum a rezolvat problema un judecător dintr-un mic oraşel de provincie. I-a venit spre judecată un caz ciudat. Inculpatul era tocmai prietenul lui cel mai bun. Era reclamat de cineva într-o cauză oarecare, pasibilă la condamnare cu amendă de la cinci la zece mii de franci. Cunoscând prietenia lor, tot oraşul era curios să vadă cum va rezolva judecătorul cazul. Sala de judecată a devenit neîncăpătoare pentru numărul mare de asistenţi. Marea majoritate era de partea reclamantului care, li se părea tuturor, avea dreptate. Ştiau însă şi de prietenia judecătorului cu inculpatul. Spre surprinderea tuturor, judecătorul a fost foarte aspru. Sau, mai bine zis, s-a străduit să fie drept, imparţial, aşa cum îi şade bine unui judecător. La sfârşit, deşi ar fi putut să-i dea inculpatului minimul de amendă, de cinci mii de franci, precum avea dreptul după lege, – între cinci şi zece mii- sau măcar o sumă intermediară, l-a amendat cu zece mii de franci. Cei din sală au întampinat sentinţa cu aprecieri asupra obiectivităţii judecătorului, dar prietenul său s-a supărat. El ar fi dorit să fie chiar achitat, dar judecătorul l-a declarat vinovat şi ca atare, i-a aplicat maximum de pedeapsă prevazută în lege. La plecare nu s-au mai întâlnit. Peste câteva zile cel pedepsit s-a dus la bancă să platească amenda. Funcţionarul deschise un registru, controleaza ceva, după care îi spuna: “Eram sigur că memoria nu mă înşeală. Amenda e platită. Doar aţi trimis pe cineva ieri şi a plătit-o. Nu veţi fi vrând s-o plătiţi de doua ori!” -“N-am trimis pe nimeni. Cred că e o greşeală!” – Nu e nici o greşeală, domnule, banii au fost aduşi de domul judecător, spunând că l-aţi trimis dumneavoastră!” Aşa s-a facut şi dreptate şi bunatate. Şi prietenia dintre cei doi a fost salvată. Căci ea nu putea dura sprijinită pe nedreptate!

Duhovnic (spovedanie)

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: “Cum de-mi vine aşa de greu să vorbesc slobod cu părinţii despre gândurile mele?” I-a zis lui bătrânul, că a zis Ioan Colov: “De nimic nu se bucură aşa de mult vrajmaşul ca de cei ce nu-şi arata gândurile lor” (Pateric, Avva Pimen).

Dumnezeu (căutare, cale)

Zis-a iarăşi: “De vom căuta pe Dumnezeu, se va arata nouă şi de-L vom ţine pe El, va rămâne cu noi” (Pateric, Avva Arsenie).

A fost întrebat Avva Ammona: “Care este calea cea strâmtă şi îngustă?” Şi răspunzând a zis: “Calea strâmtă şi îngustă aceasta este, să-şi silească cineva gândurile sale şi să-şi taie voile sale pentru Dumnezeu”. Şi aceasta este ceea ce s-a zis de apostoli: “Iata noi am lăsat toate şi am venit după Tine! (Matei, XIX, 27) (Pateric, Avva Ammona).

Dumnezeu (existenţa Lui)

“O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu, cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi necurmate căile Lui” (Rom. 11, v. 33). Un împărat din vechime spre sfârşitul vieţii porunci oamenilor săi ca să-i arate pe Dumnezeu, iar de nu, vor fi greu pedepsiţi. Ei aveau să răspundă în trei zile, dar timpul trecea şi ei nu ştiau cum să arate împăratului pe Dumnezeu. Iata, însă, că un tânăr cioban se angajă el la sarcina de a arata pe Dumnezeu. – Bine, zise împăratul, dar bagă de seamă că te joci cu capul… Ciobanul duse pe împărat într-o piaţă mare şi-i arată soarele. Împăratul privi foarte puţin la soare, caci razele lui îl făcură să-şi închidă ochii. Şi atunci ciobanul zise: “Vezi, Prea-înălţate Doamne, soarele e numai o rază neînsemnată a măririi lui Dumnezeu, un colţişor al împărăţiei divine! Cum crezi deci să vezi pe Dumnezeu cu ochii tăi neputincioşi şi plini de lacrimi? Pe Dumnezeu trebuie să-l cauţi cu ochii sufletului!” (Dupa Tolstoi).

Un învăţat francez din sec al XVII-lea, matematician şi fizician, Blaise Pascal, spunea că logica cea mai simpla ne îndrumă spre credinţă, ca fiind mai folositoare pentru destinul nostru veşnic decât necredinţa. Pascal propunea un fel de pariu, spunând: eu ma simt mai sigur să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui, şi iată de ce: întâi: dacă nu există Dumnezeu, şi cred, nu mi se va întâmpla nimic. Mor şi, o dată cu moartea, s-a sfârşit totul. Doi: dacă nu există Dumnezeu şi nu cred, de asemenea, nu mi se va întâmpla nimic. O dată cu moartea s-a sfârşit totul. Dar, trei: dacă există Dumnezeu şi nu cred, atunci am pierdut totul. Şi patru: dacă există Dumnezeu şi cred, atunci am câştigat totul. Nu este deci mai logic să pariez pe existenţa lui Dumnezeu, decât pe inexistenţa Lui? Evident, nu pentru aceasta credem noi în Dumnezeu. Nu pe baza unui astfel de pariu ne-am facut creştini. Dar, fără îndoială, şi acest pariu îşi are tâlcul lui.

Un misionar îşi desfăşura misiunea în Africa. Încerca să-i convingă pe băştinaşii animişti de existenţa unui Dumnezeu personal. Aceia spuneau: “Am crede, dar nu-L vedem. Noi suntem oameni practici. Am vrea să-L vedem”. Şi atunci misionarul a profitat de un lucru foarte simplu, care s-a oferit chiar atunci vederii tuturor. Erau pe nisip niste urme de camile. Şi misionarul i-a intrebat: “Ce sunt acestea?” Oamenii i-au răspuns: -“Urme de camilă”. – “Bine, dar eu nu văd cămilele. Înseamnă oare acestea că nu există? Dacă au lăsat aceste urme, înseamnă că pe aici au trecut niste cămile. Putem conveni asupra acestui lucru?” S-au convertit pe loc! Un oarecare zicea că universul a aparut de la sine, că e din veşnicie, că materia e veşnică şi că din sine şi-a luat forţa de mişcare şi organizare. E si acesta un răspuns, în lipsă de altele. Se poate pescui şi pe aratură! Numai că nu prinzi nimic! Absurdul nu e interzis, e doar absurd! Era în dispută în legătură cu acestea cu un coleg care susţinea că Universul a fost creat de Dumnezeu. Disputele sunt întotdeauna constructive. Unul se poate înşela, altul îl poate corecta. Nici o ipoteză nu poate fi interzisă, şi nici una nu e nefolositoare. Toate oferă cercetării şi, cercetătorul, rămâne la cea care i se pare lui că poate fi adevarată, sau oricum, plauzibilă. Nimeni nu trebuie condamnat pentru opţiunile personale, când sunt sincere şi onest căutate. Să nu se uite însă că sunt personale, pentru că nu exista una generală. Şi Sfântul Pavel îndemna: “Pe cel slab în credinţă primiţi-l fără întrebări despre părerile ce are” (Romani 14,!). Colegul de care vorbeam mai sus, cel cu teoria creaţionistă, avea acasă un foarte frumos glob pământesc, lucrat artistic, cu marile orase marcate cu lumini roşii, oceanele cu lumini albastre şi tot aşa toate fluviile şi reliefurile. Vizitându-l cel cu care era în disputa în legătură cu originea universului, i-a observat globul şi l-a întrebat admirativ: “Cine ţi l-a lucrat? E foarte frumos!” – “Nimeni, i-a răspuns acesta. A apărut aşa, din senin, în biblioteca mea” – “Cum nimeni? E o lucrare de artist!” – Nu. A apărut aşa, ca şi universul despre care tu crezi ca a aparut de la sine!”

Duşmani (rugaciune pentru ei)

Zis-a Avva Zinon: “Cel ce voieşte ca să-i asculte degrabă Dumnezeu rugăciunea, când se scoală să-şi întindă mâinile sale către Dumnezeu, mai înainte de toate şi mai înainte de sufletul său, să se roage pentru vrăjmaşii săi, din suflet; şi prin această ispravă, ori pentru ce se va ruga lui Dumnezeu, îl va asculta pe el” (Pateric, Avva Zinon).

Educaţie (ascultare, exemplu)

Un ţăran de omenie avea nouă copii bine crescuţi. El fu întrebat de vecinul său, prin ce artă a fost în stare să dea o educaţie atât de aleasă fiilor săi. Ţăranul răspunse zâmbind: “Foarte uşor, pe cel dintâi l-am învăţat la cea mai strictă supunere, al doilea a învăţat de la cel dintâi şi cei ce au urmat asemenea de la fraţii mai mari. Asemenea am învăţat şi eu ascultarea şi supunerea, de la tatal meu”. O pedagogie scurtă, dar cuprinzatoare.

Un om cuprins de patima beţiei mergea într-o zi de iarnă pe furiş la cârciuma, peste grădinile înzăpezite. Când îşi întoarse capul, zări la spate pe băieţelul său cel mic, care abia se vedea din zapadă. Du-te îndărăt, băiete, ai să te îneci în zapadă, zise tatăl. “Tata, raspunse baiatul, eu merg doar pe urmele tale”. Cuvintele acestea atinsera ca un cuţit omul pătimaş, care se întoarse acasă şi nu mai intră în crâşmă.

Educaţie (sau ce faci primeşti; pedeapsa)

Un fiu se luă la ceartă cu tatăl său şi se aprinse tot mai mult. În urmă sări la tatăl sau încărunţit şi prinzându-l de păr voia să-l dea pe poartă afară. Tatăl nu se împotrivi şi nu striga, dar când ajunsera la pragul curţii, zise fiului său aceste cuvinte: “Destul, fiule, pâna aici, căci până aici am târât ăi eu pe tatăl meu”.

Egoism

O parabolă spune ca în împărăţia Cerurilor nu se intră singur. Se zice că un tânăr urcase o scară lungă de la pământ la cer şi când a ajuns acolo a bătut la uşa Raiului. “Cine e acolo?”, a întrebat o voce de dincolo. “Eu”, răspunse tânărul cu voce tare, încrezător în sine şi în performanţa sa. “Cu cine eşti?”, l-a întrebat din nou vocea dinlăuntru. “Cu nimeni. Sunt singur. Deschideţi-mi, vă rog”. “Îmi pare foarte rău”, răspunse îngerul care păzea uşa, căci el era interlocutorul dinlăuntru. “Nu-ţi pot deschide, pentru că avem poruncă să nu deschidem celor ce vin aici singuri, fără să aducă pe cineva cu ei, cărora le-au salvat sufletele”. Şi tânărul a trebuit să coboare din nou pe pământ. Acum ştia ce are de facut. [“Un monstru târâş în gaoacea-i blindată / El singur şi-e nava, cârmaci, marinar; / Gonind spre alţi monştri mărunţi, dar la fel, / Aici se ridica, aici cade iar, / De val nu s-atinge, nici valul de el; / Deodată plesneşte de pare-o băşică,/ De viaţa lui nimeni nu ştie nimica şi nici de sfârşitu-i sinistru: / Acela era egoistul!.” (Adam Mickiewicz, Oda tineretii) ]

Se zice că în iad suferea un biet om de multă vreme pentru că avusese pe pământ păcatul egoismului. Se ruga mereu lui Dumnezeu să-l ierte pentru că, în sfârşit, a înţeles că nu trebuia să fie egoist. Dumnezeu l-a trimis pe Sfantul Petru să-l încerce. “Iată, Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea şi m-a trimis să te scot din prăpastia în care te afli. Îţi voi întinde un fir de care să te prinzi şi să urci până la mine. Şi vom merge în rai”. Îi întinse un subţirel fir de paianjen până ajunse la mâinile lui. Mai întâi îi fu frică, dar trăgând de fir văzu că e puternic şi îl ţine. Şi începu să urce. Cu puteri înzecite.

Când trecuse de jumătate, i se păru că firul se întinde şi se subţie, dar îl mai ţinea încă destul de bine. Voind să vadă ce s-a întâmplat, se uită în urmă şi ce văzu: de fir se prinseseră o mulţime de păcătoşi din iad, din aceia cu care până atunci împărţise soarta. Începu să strige la ei: “Coborâţi! Daţi-vă jos! Se rupe firul! Mă nenorociţi”. Cei de jos strigau: Nu se rupe. Vrem să ne izbăvim şi noi!” – “Nu se poate. E numai pentru mine!” Şi începu să-i lovească cu picioarele şi să-i desprindă de fir ca să rămână singur. Când izbuti să-i doboare pe toţi şi în sfârşit rămase singur, firul se rupse şi recăzu şi el în adâncul din care crezuse că va scăpa. “S-a rupt!”, strigă el catre Sfântul Petru. “Nenorociţii aceştia s-au agăţat şi ei de dânsul. Trimite-mi firul din nou!” – “Mai târziu, îi spuse Sfântul Petru. “N-ai dovedit încă îndeajuns că te-ai vindecat de egoism. Firul era tare. I-ar fi ţinut pe toţi. S-a rupt pentru că tu ai vrut să te salvezi doar pe tine. Aceasta a fost o probă prin care Dumnezeu a vrut să te verifice dacă s-a îndreptat ceva în sufletul tău. Ai căzut nu din cauza că s-a rupt firul. Ai căzut la examen. Mai învaţă! Eşti stăpânit încă de acelaşi egoism cu care ai venit de pe pământ. Drept este să rămâi deocamdată acolo unde eşti!”

Eretic

Se spunea pentru Avva Agathon, ca s-au dus oare-cării la dânsul, auzind că are dreapta şi mare socotinţă. Şi vrând să-l cerce de se mânie, i-au zis lui: “Tu eşti Agathon? Am auzit pentru tine că esti curvar şi mândru”. Iar el a zis: “Ei bine, aşa este”. Şi i-au zis lui: “Tu eşti Agathon bârfitorul şi clevetitorul?” Iar el a zis: “Eu sunt”. Au zis iarăşi: “Tu eşti Agathon ereticul?” Iar el a răspuns: “Nu sunt eretic.” Şi l-au rugat pre el zicând: “Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?” Zis-a lor: “Cele dintâi asupra mea le scriu căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărtire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu”. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socotinţă, şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi (Pateric, Avva Agathon).

Exemplu personal

Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând: “Nişte fraţi locuiesc cu mine; voieşti să le poruncesc lor?” I-a raspuns bătrânul: “Nu, ci fă tu întâi lucrul şi de voiesc să trăiască ei singuri vor vedea”. I-a zi lui fratele: “Voiesc şi ei, părinte, ca să le poruncesc. Zis-a lui bătrânul: “Nu, ci te fă-te lor pildă, iar nu puitor de lege” (Tim IV, 12) (Pateric, Avva Pimen).

Înainte de a muri, un rac oarecare a vrut să lase cu testament fiului să mearga înainte, ca toate vieţuitoarele, explicându-i amănunţit cum să procedeze. La urmă l-a întrebat: “Înţeles-ai, fiule?” “Da, tată, dar te rog arată-mi şi dumneata cum să fac, măcar un pas-doi”. Ceea ce, lesne de bănuit, bătrânul n-a putut…

Avva Ioan, fiind spre sfârşit şi vrând să se ducă către Dumnezeu cu osârdie şi voios, l-au înconjurat fraţii, rugându-l să le lase în loc de moştenire un cuvant scurt şi de mântuire, prin carele vor putea să se suie la săvârşirea cea întru Hristos. Iar el suspinând, a zis: “Niciodată n-am făcut voia mea, nici am învăţat pe cineva ceea ce mai înainte n-am făcut” (Pateric, Pentru Avva Casian)

Exemplu bun

Un misionar creştin s-a dus în India ca să propovăduiască adevărul Evangheliei. Având nevoie de un om de serviciu, a intrat în vorbă cu un localnic ce era disponibil pentru a intra în slujba străinului. Indianul era însa un foarte devotat adept al religiei budiste. Din cauza asta şovaia de a primi oferta misionarului. – “Aş intra bucuros în serviciul dumitale, zicea el, dar mă tem că vei încerca să mă faci creştin.” – “N-ai nici o frică, raspunse misionarul. Îţi promit că îţi voi respecta convingerile religioase şi n-am să-ţi vorbesc nimic despre Dumnezeul meu Iisus Hristos”. Omul se ţinu de cuvânt.

Dar după un an de zile indianul cel angajat în serviciu veni la stăpânul său şi-i zise: “Iubite stăpâne! Ceea ce ai făgăduit ai respectat. Tot anul de când te slujesc nu mi-ai vorbit nimic despre Hristos. Dar, ceea ce n-au auzit urechile mele, au vazut ochii mei. Ţi-am observat bunătatea, mila, felul cum te-ai rugat şi te-ai comportat cu oamenii. Viaţa dumitale a fost pentru mine o Evanghelie vie, permanenta. Sunt acum deplin convins de adevărul credinţei ce o propovăduieşti aici în India şi de aceea doresc să ma fac şi eu creştin”.

Fapta (discernământ)

Zis-a Avva Antonie: “Cel ce bate bucata de fier, întâi socoteşte cu mintea ce va să facă: secere, cuţit sau topor. Aşa şi noi trebuie să socotim care faptă bună uneltim, ca să nu ne ostenim în deşert” (Pateric, Avva Antonie).

Fapte (nu vorbe)

Sfântul Evanghelist Ioan zice: “Fiilor, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci cu fapta” (I Ioan 3, 18). Cât de puţini creştini îşi aduc aminte de aceste cuvinte. Ei cred în a-şi manifesta iubirea către aproapele prin mulţimea cuvintelor. Un istoric grec pomeneşte că pe vremea lui, doi atenieni reflectau la una şi aceeaşi slujbă, care se obţinea prin alegere. Unul era cuvântător vestit şi începu să înşire în vorbe multe şi frumoase toate lucrurile şi realizările pe care le punea în vedere alegătorilor. Celălalt vorbea puţin şi zise pe scurt: “Doresc să îndeplinesc toate cele făgăduite de antevorbitorul meu”. A câştigat slujba acesta din urmă…

O veche legendă ilustrează în acelaşi sens: fapte, nu vorbe. Povesteşte despre cei Trei Magi care, îndrumaţi de stea, au călătorit în pre-zilele Naşterii Domnului spre Betleem. Se zice că ar fi existat şi al patrulea Mag, numit Artaban. S-a înteles cu cei trei să se întâlnească într-un loc din Babilon, înainte de a porni spre Betleem. Şi-a vândut toate bunurile şi-a cumpărat trei pietre scumpe, un safir, un rubin şi o perla, ca să le daruiască Nou – Născutului. Plecând spre locul de întâlnire, a văzut un om rănit. Nu-l cunoştea, dar i s-a facut mila de el. Ca să-l poată interna într-un spital a trebuit să-şi vândă safirul. A facut-o, fără ezitare, fiindcă era un om milos. Din cauza că s-a ocupat de omul acela, când s-a dus la locul de întalnire cu cei Trei Magi, nu i-a mai găsit. Plecaseră. A plecat singur spre Betleem. Când a ajuns acolo, cineva i-a spus că cei Trei Magi fuseseră dar şi plecaseră. Nici pe Prunc nu L-a mai gasit. I s-a spus ca plecase în Egipt împreună cu familia. “Trebuia să nu întârzii”, şi-a zis el dezamăgit. Trebuia să mă închin Noului Rege. Voi pleca să-L văd în Egipt”. Tocmai în acest timp soldaţii lui Irod, executându-i poruncile, ucideau pruncii. O femeie se lupta cu un soldat să-şi salveze copilul. “Stai strigă Artaban, îţ dau rubinul acesta dacă laşi copilul să trăiască”. Soldatul fu ispitit de piatra scumpă, o luă şi plecă. Copilul a fost salvat. Artaban plecă spre Egipt. Îl cauta pe Iisus vreme îndelungată. Nimeni nu-i putea da informaţii exacte. Îi purtau dintr-un loc într-altul. Abia peste 33 de ani ajunse din nou în Ierusalim. Aici auzi că un aşa-numit Rege al lui Israel fusese răstignit chiar în ziua aceea. Îşi dădu seama că era chiar Acela pe care îl căuta el. Se hotărâ să meargă pe Golgota să-I prezinte ceea ce îi mai rămasese: perla. Dar pe drumul catre Golgota fu oprit de o scenă crâncenă: o tânără fată nu putea scăpa din mâinile a doi soldaţi romani care o brutalizau. Compătimind-o, le oferi soldaţilor perla ca s-o lase în pace. O luară. Spre după-amiază, ajunse în faţa crucii pe care era răstignit Iisus, care agoniza. -“Am fost flâmand, şi Mi-ai dat să mănânc; Am fost însetat şi Mi-ai dat să beau; Am fost străin şi M-ai primit; Am fost gol şi M-ai îmbrăcat; Am fost bolnav şi în inchisoare şi M-ai vizitat!” auzi din gura lui Iisus. -“Nu-i adevărat”, protesta Artaban. “Când te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Când Te-am văzut străin, şi Te-am primit gol şi Te-am îmbrăcat, bolnav şi în inchisoare şi Te-am vizitat? De treizeci de ani Te caut, şi nu Te-am găsit, şi nu Ţi-am slujit, Doamne!” De pe cruce auzi vocea lui Iisus: “Ştiu totul. Întrucât ai făcut acestea unora din fraţii mei, Mie mi-ai făcut. Darurile tale au ajuns la Mine!” Artaban a fost fericit. De pe cruce, Mântuitorul i-a repetat cuvintele Judecăţii din Urmă, clasându-l printre cei mântuiţi, pentru faptele bune pe care le facuse celor în suferinţă şi în nevoie de ajutor.

Se zice că marelui predicator englez Charles Haddon Spurgeon (1834-1892) cineva i-a lăsat prin testament zece mii de dolari. Nu era o sumă mică şi el nu era bogat. Traia din salariul său de preot de parohie. A doua zi s-a dus la notarul care era executor al testamentului şi l-a rugat sa facă în aşa fel, încât toată suma să fie distribuită săracilor din parohie. I-a dat şi în scris hotărârea sa. De la notar a plecat în parohie să-şi viziteze bolnavii. Vestea s-a auzit în aceeasi zi. A făcut bună impresie. Dar caracterizarea gestului a facut-o cel mai bine unul din parohienii săi care a zis: “E mare predicator domnul Spurgeon, dar fapta aceasta e cea mai bună predică a sa!”

Fericire

Cunoscutul om de stat american Benjamin Franklin (1706-1790) era impresionat de buna dispoziţie şi voioşie care o arăta pe faţa lui un muncitor ce lucra pe un şantier din apropierea locuinţei sale. Într-o zi îl întrebă cum de este el aşa de fericit, care-i taina bunei lui dispoziţii. Lucrătorul răspunse: “Domnule, sunt sănătos şi am cea mai bună soţie din lume. Dimineaţa când pornesc la lucru, mă petrece până în pragul casei, mă binecuvantează şi îmi spune să mă gândesc la sănătatea mea. Când vin seara acasă, o aflu aşteptându-mă cu drag, cu copiii, şi mă întreabă cum mi-a mers peste zi. Când intru în odaie, aflu totul curat, toate la locul lor, iar pe masă o cină gustoasă aburind. Pot eu să nu mă socotesc fericit?”

Un rege bolnav şi bogat a adus în jurul său toţi marii doctorii din lume ca să-l vindece. Le-a oferit bani şi bunuri, dar cu toate eforturile nici unul n-a putut face nimic. S-a prezentat la urmă un necunoscut care i-a spus regelui aşa: “Te vei vindeca, dar cu condiţia să găseşti un om fericit, să-i iei camaşa şi s-o îmbraci, şi de îndată te vei face sănatos ca şi înainte!” Au trimis oameni peste tot, cu poruncă să găsească un om fericit şi să-i ia camaşa. Dar nimeni nu putea găsi un om fericit. Fiecare dintre cei întrebaţi avea câte ceva de care să se plângă, o boală, un neajuns, fie bărbaţi, fie femei, fie copii. I-au spus împăratului. “Cum în toată împăraţia mea să nu fie nici un om fericit? Mai căutaţi” Şi iaraşi pornira oamenii împărăţiei să caute. Într-un sat, undeva, la o margine, la poalele unui munte, văzură un om foarte sărac, îmbrăcat într-o haină ponosită, contemplând natura. L-au întrebat dacă e fericit. “Sunt fericit”, răspunse el, zâmbind şi luminându-şi dintr-o dată faţa. “Sunt foarte fericit. Nu-mi lipseşte nimic. Am totul. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru bucuria de a trăi. Ce mi-aş mai putea dori altceva? Pot să va fiu de folos cu ceva?” întreba el. – “Scoate-ţi imediat cămaşa”, îi porunciră oamenii stăpânirii, şi dădură să-i dezbrace haina cu care era îmbracat. Cănd i-o deschisera, spre stupefactia lor descoperira că era atât de sărac, încât nici cămaşa nu avea pe el!

Frica (panica)

În psalmul al 13-lea Proorocul David vorbeşte despre nişte oameni care au fost cuprinşi de frică într-o împrejurare când nu era cazul să se teamă de ceva. “Ei s-au temut de frica, unde nu era frica” (vers. 5) Mulţi nu pricep aceasta afirmaţie a Psaltirii. Dar o istorioară orientală ne ajută s-o înţelegem. Odată, cineva a întâlnit ciuma grăbindu-se pe cale. – “Unde te duci ciumo?”, a întrebat omul. – “Ma duc la Bagdad să omor 5.000 de locuitori”. După câteva luni omul a întâlnit din nou ciuma care se întorcea de la Bagdad. -“Să-ţi fie ruşine, mincinoaso”, zise el. “Mi-ai spus ca ai de gând să ucizi 5000 de cetăţeni şi aud ca ai omorât de două ori pe atâta”. – “Nu-i adevărat, răspunse ciuma. “Eu am răpus 5.000. Ceilalţi au murit de frică”.

Marele povestitor Ion Creangă exprimă aceeaşi idee în povestea “Prostia omenească”. O mamă de la tară este aflată de bărbatul ei plângând în casă. Întrebată de pricina jelaniei, ea a răspuns că îi este teamă că drobul de sare ar putea cădea de pe prichiciul hornului şi să-i omoare copilul din leagan. “Ea s-a temut de frică unde nu era frică”.

Frica de Dumnezeu

Zis-a Avva Antonie: “Eu nu mă tem de Dumnezeu, ci îl iubesc pre El. Că dragostea scoate afară frica” (Pateric, Avva Antonie).

Frica de moarte

Iar când era aproape de a muri l-au văzut pe el fraţii plângând şi i-au zis lui: “Intr-adevăr şi tu te temi, părinte?” Şi a zis lor: “Într-adevăr, frica cea de acum ce este cu mine în ceasul acesta, cu mine este de când m-am făcut calugar”. Şi aşa a adormit (Pateric, Avva Arsenie).

Furt

Un hoţ furând ceva de la Demostene (orator atenian, +322 i. Hr.), zise: “Nu ştiam că este al tău” – “Dar, cel puţin, ştiai că nu este al tău”, raspunse Demostene.

Gânduri

Zis-a oare-cine către Avva Arsenie: “Mă supără gândurile, zicându-mi: nu poţi să posteşti, nici să lucrezi; deci măcar cercetează pre cei bolnavi, căci şi acest lucru este dragoste”, Iar bătrânul ştiind semănăturile dracilor, i-a zis lui: “Mergi, mănânca, bea, dormi, şi nu lucra; numai de la chilie nu te departa”. Căci cuviosul ştia că răbdarea în chilie aduce pre călugăr la rânduiala lui” (Pateric, Avva Arsenie). Un frate a venit la Avva Pimen şi i-a zis lui: “Avvo, multe gânduri am şi mă primejduiesc din pricina lor. Şi l-a scos pre el bătrânul afară sub vazduh şi i-a zis lui: “Intinde braţul şi ţine vânturile”. Iar el a zis: “Nu pot aceasta s-o fac.” Şi i-a zis lui bătrânul: “Dacă aceasta nu poţi să o faci, nici gândurile nu le poţi opri să nu vie. Ci alt lucru este să le stai împotrivă.” (Pateric, Avva Pimen).

A întrebat Avva Isaia pe Avva Pimen despre gândurile cele spurcate. Şi i-a zis lui Avva Pimen: “Precum o ladă plină cu haine, de le va lasă cineva, cu vremea putrezesc, aşa şi gândurile, de nu le vom face cu trupul, cu vremea se prăpădesc şi se putrezesc”. (Pateric, Avva Pimen).

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: “Ce fel de gânduri trebuie să am în inima mea? Raspuns-a lui batranul: “Toate câte gândeşte omul de la cer în jos sunt deşertăciuni. Iar cel ce se străduieşte la pomenirea lui Iisus, acesta în adevăr este” (Pateric, pag. 410).

Hoţia

Un hoţ furând ceva de la Demostene (orator atenian, +322 i. Hr.), zise: “Nu ştiam că este al tău” – “Dar, cel puâin, ştiai că nu este al tău”, răspunse Demostene.

Iad

Povestit-a Avva Macarie: “Umblând odată prin pustie, am găsit o căpăţână de mort aruncată pe pământ. Şi clătindu-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: “Tu cine esti?” Şi mi-a răspuns căpăţâna: “Eu am fost popa al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut în locul acesta, iar tu eşti Macarie purtătorul de Duh şi ori în ce ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în muncă şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin”. I-a zis ei bătrânul: “Care este mângâierea şi care munca?” I-a răspuns lui: “Pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap, stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vază cineva faţă în faţă, ci faţa fiecaruia este lipită de spatele celuilalt. Deci, când te rogi pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt. Aceasta este mângâierea. Şi plângând bătrănul a zis: “Vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă aceasta este mângâierea muncii!” I-a zis ei bătrânul: “Este altă muncă mai rea?” I-a răspuns lui căpăţâna: “Mai mare munca este dedesubtul nostru”. I-a zis ei bătrânul: “Dar cine sunt acolo?” I-a răspuns lui căpăţână: “Noi ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puţin suntem miluiţi, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El şi nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt.” Şi luând bătrânul căpăţâana a îngropat-o (Pateric, Avva Macarie Egipteanul).

La muntele Athos, bolnav de vreo 30 de ani, un călugăr era ţinut la pat. Nu se putea ridica decât puţin, cu ajutorul unei pârghii legate deasupra patului. Se ruga lui Dumnezeu să-l ia, pentru că nu mai putea îndura pe pământ suferinţa aceasta pe care o răbda de 30 de ani. Să-l ia Dumnezeu. Şi dormind el, a venit un înger în vis şi i-a spus: “Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunile şi m-a trimis să stau de vorbă cu tine. Ai facut nişte greşeli mari, rămase nepocăite, de aceea ţi-a fost dată suferinţa aceasta aici pe pământ, ca să nu fii pedepsit dincolo. Dar Dumnezeu îşi propune o învoială: Vrei să petreci trei ceasuri in iad, sau încă 30 de ani aici pe pământ, în această suferinţă?” A stat omul şi s-a gândit: oricât de lungi ar fi trei ceasuri în iad, sunt mai scurte decât ataţia ani de suferinţă pe pământ, pe care n-o mai pot îndura. I-a spus îngerului: “Accept să mă duci trei ceasuri în iad”. Îngerul l-a luat de mână, şi l-a dus în împărăşia de smoală a întunericului, şi l-a lăsat acolo. Şi acolo au început suferinţele. Şi a stat un ceas, şi a stat trei, dar îngerul n-a mai venit. Şi a stat trei zile, şi trei ani, şi 30 de ani şi 300 de ani, după socoteala lui, şi îngerul n-a mai venit. La un moment dat, când îşi pierduse orice nadejde, apăru în faţa lui o lumină. Ridicând ochii îl văzu în sfârşit pe îngerul lui Dumnezeu care îl privea zâmbind. El nu mai avea puterea să se bucure. Îngerul l-a întrebat: “Dar de ce eşti atât de trist?” El a răspuns doar atţt: “Nu credeam că şi îngerii lui Dumnezeu să mintă!” – “Cum adică să mintă?”, se prefăcu îngerul a-l întreba cu mirare – “Mi-ai spus că vei veni după trei ceasuri să mă scoţi de aici, şi iata, au trecut 300 de ani şi m-ai uitat”. Atunci îngerul se uita cu bunavoinţă la el şi-i spuse: “Te înşeli amarnic dragul meu. N-a trecut decât un ceas, şi mai ai două”. Atunci omul se agăţă de aripa îngerului şi-l implora ; “Îngere al lui Dumnezeu, ia-mă, du-mă de aici şi lasă-mă pe pământ cu suferinţa mea nu de 30 de ani, ci de 300 de ani, dar nu mă mai lasă aici!” Şi îngerul l-a luat de mână şi i-a spus: “Dumnezeu s-a îndurat de rugăciunile tale şi te-a eliberat”. În clipa aceea s-a trezit. Ceasul de pe noptiera arata că trecuse o ora de când adormise. În iad, o ora a fost cât trei sute de ani…

Iertare

Scrie la “Pateric”: “De vei auzi că cineva te-a defăimat şi apoi va veni la tine, să nu-l vădeşti, să nu-i faci cunoscut că ştii fapta lui cea rea. Ci te veseleşte împreună cu el şi fii cu faţa voioasă, ca să ai milă de la Dumnezeu”.

Într-o mănăstire un călugăr a fost jignit rău de un frate. Se duse clocotind de mânie la Avva Sisoe şi-i istorisi cazul, spunând că se va răzbuna cumplit pe călugărul ce îl ocărase. – “Să nu faci asta! îl sfătui bătrânul, ci lasă pe Dumnezeu să-ţi facă dreptate”. Călugărul răspunse: “Pentru nimic în lume nu mă las. Să n-am odihnă până nu i-oi plăti cu vârf şi îndesat”. Atunci Avva Sisoe zise: “Să ne aşezăm la rugăciune, frate!” Şi îngenunchind amândoi în chile, în fata icoanei Mântuitorului, bătrânul îşi ridică ochii la Domnul Hristos şi zise: Dumnezeule veşnic! Iată, nu mai avem nevoie de Tine. Dreptatea ne-o luam în mâinile noastre şi nu te mai îngriji de noi. Nu ne mai trebuieşti”. Când cel cu pricina auzi cuvintele acesta, făcu o adâncă metanie în faţa lui Sisoe, se rugă de iertare şi făgădui ca încă până ce soarele va apune, el va face pace cu fratele său.

John Wesley (1708-1791), un cunoscut predicator englez, călătorea odata în diligenţă cu un general care se arăta foarte supărat pe ordonanţa sa. Îi făcuse desigur ceva dar de îndată ordonanţa şi-a cerut iertare: “Nu iert niciodată”, a răspuns generalul mânios. Wesley a intervenit în discuţie: “Înseamnă domnule general, că dumneavoastră nu greşiţi niciodată!” De fapt greşea chiar acum când nu iertă pe cel care îi ceruse iertare.

Doi oameni s-au îintâlnit odată şi s-au hotărât să-şi mărturisească unul altuia virtuţile. Şi unul a spus: Iată eu de când m-am convertit de la păcat la virtute, de când m-am hotărât să-mi încep din nou viaţa, n-am mai pus carne în gura mea. Altul a spus: Eu de când m-am convertit, din momentul acela nu m-am culcat fără să-mi cer iertare de la cei cărora le-am greşit, şi n-am adormit înainte de a-i ierta cu adevărat pe cei care mi-au greşit mie.

Se zice că un bătrân înţelept, căsătorit, avea o femeie de serviciu în casî. Soţia lui care ţinea cu stricţete posturile, fiind chiar atunci în post, s-a certat cu femeia de serviciu. S-a hotărât să se duca s-o reclame la judecător. Dar în timp ce ea îşi punea paltonul, a început să se îmbrace şi soţul ei.

– Tu de ce te îmbraci? Nu e nevoie să mergi cu mine. Îl cunosc tot atât de bine pe judecător şi apoi voi şti să-mi expun reclamaţia şi singură. E limpede că am dreptate, aşa că judecătorul mi-o va da. – Asta o ştiu eu prea bine. Judecătorul ne cunoaşte şi îţi va da ţie dreptate. Eu mă gândeam că fiind şi în post ar trebui s-o ierţi pe femeie.

– Aşa ceva nu se poate. M-a jignit.

– Dar şi tu i-ai zis cuvinte grele.

– Eu sunt stăpâna.

– Atunci trebuie să merg şi eu la judecător.

– Nu înţeleg. De ce?

– Fiindcă pe tine te cunoaşte judecătorul şi fiindcă tu eşti “stăpâna”, va fi înclinat să-ţi dea dreptate. Dar pe biata femeie cine o va apăra? Mă duc s-o apăr eu. N-aş vrea ca tot postul tău să fie în zadar, dacă femeia va fi condamnată!”

Lecţia a fost salvatoare. Şi-au dezbrăcat amândoi paltoanele fără a mai rosti vreun cuvânt.

Implicare

Cineva spunea odată: “Eu sunt drept. Nu fac nici un rău. Eu nu mă amestec în nimic”. Şi atunci altul i-a răspuns: “Să luăm un mic exemplu ca să vedem cum vine asta cu neamestecul. Să zicem ca ai o grădina. Nu-i faci nici un rău. Pur şi simplu nu te amesteci. Şi ce va creşte în ea? Spini şi pălămidă. Bine să fie? Înseamnă că foloseşti zarzavaturile produse de păcătoşii care se amestecă! Tu nu “păcătuieşti”, dar te bucuri de roadele “păcatelor” altora. Frumoasă teologie!”

Impostura

Înainte cu câteva zeci de ani un indian învăţat, cu numele de Sundar Singh, după ce a trecut la religia creştină, a venit în Europa să vadă cum se prezinta viaţa credincioşilor în acest continent, în majoritate creştin. A străbătut mai multe ţări, a vizitat sate şi oraşe, a stat de vorbă cu fel de fel de oameni, a privit, a văzut multe, dar mai bine nu vedea! Creştinii nu erau creştini decât după nume. Ei nu arătau în viaţa lor roadele pe care le presupune o viaţă traită dupa învăţătura Mântuitorului. Adepţii religiei lui Hristos în purtarea lor faţă de fiecare zi nu se arătau mai buni decât necredincioşii, dimpotrivă, uneori se manifestau mai rău decât păgânii: urâtori de semeni, lacomi de avere, necinstiţi… Amărât şi decepţionat, indianul s-a întors în ţara sa. A strâns o ceată de prieteni şi ucenici, i-a condus la marginea unui râu, a scos din apa o piatră, a sfăramat-o şi arătând-o celor de faţă, a zis: “Vedeţi voi piatra aceasta? Pe dinafară este umeda, fiind spălată mereu de undele apei. Dar observaţi că pe dinlauntru ea este seacă, uscată. Aşa este şi viaţa creştinească în Europa. De veacuri e tălăzuită de harul mântuitor, de undele binefacatoare ale Duhului sfânt. Dar miezul ei este sec şi uscat. Din ce pricină? Fiindcă inimile creştinilor europeni nu se lasă pătrunse de Duhul lui Dumnezeu, precum nu se lasă pătrunsă de apă piatra aceasta, Hristos cere fapte, nu vorbe care nu rodesc”. [” Ce-i foloseşte unui om să spună că are credinţă dacă n-are fapte? Oare credinţa poate să-l mântuiască?… Credinţa, dacă nu se arată prin fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 14, 17)].

Invidia

Traia odată un om bogat care niciodată nu era mulţumit cu bunurile pe care le avea, ci dorea tot mai multe avuţii. Pe lângă toate omul era şi foarte pizmăreţ. Alături de dânsul trăia un sărac cu familie numeroasă iar bogatul nu mai putea de ciuda văzând că vecinul său era mereu în pace şi mulţumit cu soarta lui.

Într-o zi un înger coborî la cel bogat şi îi zise: “Omule, este plin cerul de văicarelile tale. Iată, Domnul Dumnezeu m-a trimis să-ţi spun că se va milostivi de tine şi îţi va implini cererile. Spune-mi ce doresti şi îndată vei dobândi, însă cu o singură condiţie: să nu te superi că vecinul va primi îndoit de cât vei lua tu”. Bogatul se bucură nespus de mult la vestea adusă de solul ceresc dar, îndată se întristă profund la gândul că vecinul îndoit va primi. Invidia îl ardea ca un foc mistuitor şi stătea mut la picioarele îngerului.

După o vreme se hotărî să vorbească şi răspunse: “Slugă a Celui Preaînalt: te rog să-mi scoţi un ochi”. – “De ce să-ţi pricinuiesc o astfel de durere şi pagubă?” întrebă îngerul. “Pentru ca vecinul meu să piardă vederea la amândoi ochii!”

Ispita (cel ce se roagă este ispitit)

A întrebat Avraam, acela a lui Agafton, pre Avva Pimen, zicând: “Cum mă luptă dracii?” Şi i-a zis lui Avva Pimen: “Pre tine te luptă dracii? Nu se luptă cu noi, câtă vreme facem voile noastre. Că voile noastre s-au făcut draci şi ei sunt care ne necăjesc pre noi, ca să le împlinim pre ele. Iară de voieşti să ştii cu cine s-au luptat dracii, apoi află: cu Moisi şi cu cei asemenea lui” (Pateric, Avva Pimen). A zis iarăşi: “Bună este ispitirea, că aceasta face pe om mai lămurit” (Pateric, Avva Pimen).

Isteţimea

Iulius Cezar (100-44 î. Hr.), păşind de pe corabie pe pământul Africii, deodată se impiedică şi căzu. Oamenii din jurul său, superstiţioşi, vedeau în căderea lui un pre-semn de nenorocire. Dar, Cezar iute se reculese şi întinzându-şi braţele, strigă cu însufleţire: “Te îmbrăţişez călduros pămţnt al Africii”. .

Iubire (bogatul şi săracul, ura şi iubire)

Trecând odată Avva Macarie cu fraţii prin Egipt. a auzit pe un copil zicând mamei sale: “Mamă un bogat ma iubeşte pe mine şi eu îl urăsc pe el, şi un sărac mă urăşte pe mine şi eu îl iubesc pe el”. Şi auzind Avva Macarie, s-a minunat. Şi i-au zis lui fraţii: “Ce este graiul acesta, părinte, că te-ai mirat?” Şi le-a zis lor bătrânul: “Cu adevărat, Domnul nostru este bogat şi ne iubeşte pe noi şi nu voim să-L ascultăm. Iar vrăjmaşul nostru diavolul este sărac şi ne urăşte pe noi şi iubim necuraţia lui.” (Pateric, Avva Macarie Egipteanul).

Iubirea familiala

Ivan cel Cumplit (1530-1584) zicea adeseori arătându-şi degetele: acesta este fiul meu, Feodor, acesta e soţia mea, Irina, acela nora mea, acesta e fratele ei Boris. Oricare deget mi l-aş tăia, trebuie să mă doară. Şi dintre ei, pe oricare l-aş supăra va trebui să îmi pară rău.

Împăcare

Zis-a Avva Agathon (cuvântul “aghaton” înseamnă “bun”): “Niciodată nu m-am culcat să dorm având (ceva) asupra cuiva, nici am lăsat pe cineva să se culce să doarmă având ceva asupra mea (vezi Mat. V, 23 si Marcu XI, 25) Aceasta pe cât am putut…” (Pateric, Avva Agathon).

Împărăţia cerurilor

Un vânător, în junglă, a constatat la un moment dat că i s-a umezit praful de puşca, şi acesta nu mai funcţiona. A apărut un leu. Când a văzut leul, ştiind că puşca nu mai funcţionează, a început să alerge. Ştia undeva, în apropiere, o cabană unde s-ar fi putut adăposti. A alergat până la cabană şi leul nu l-a ajuns. A ajuns până la uşa cabanei, dar uşa era încuiată şi el nu avea cheia. A alergat bine până atunci, a făcut tot ceea ce trebuia ca să scape, dar n-avea cheia. Împaraţia scăparii era dincolo, înauntru, iar el era dincoace. Caţiva centimetri, grosimea unei uşi l-a despărţit, dar aceşti centimetri erau diferenţa ca între alb şi negru, ca între rai şi iad. Era aproape, dar nu era înauntru…

Inceput bun

Odată au venit dracii la Avva Arsenie în chilie, necăjindu-l. Şi venind cei ce slujeau lui şi stând dinafara de chilie, l-au auzit strigând către Dumnezeu şi zicând: “Dumnezeule, nu mă părăsi! Nimic bun n-am facut înaintea ta, dar dă-mi după bunatatea ta să pun început” (Pateric, Avva Arsenie).

Povestit-au unii pentru Avva Pamvo, că vrând să se sfârşească, la însuşi ceasul morţii a zis sfinţilor bărbaţi carii stau împrejurul lui: “De când am venit la locul acesta al pustiei şi mi-am zidit chilia şi am locuit într-însa, afară de mâinile mele nu îmi aduc aminte să fi mâncat pâine, nici m-am căit de cuvântul carele l-am grăit până în ceasul acesta; şi aşa mă duc către Dumnezeu ca şi cum nici n-am început să slujesc lui Dumnezeu” (Pateric, Avva Pamvo).

Se spunea pentru Avva Sisoe, că atunci când vrea să se săvârşească, sezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: “Iată Avva Antonie a venit”. Şi după puţin timp, a zis: “Iată ceata prorocilor a venit”. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Si a zis, apoi: “Iată ceata Apostolilor, a venit”. Şi s-a luminat faţa lui iarăşi. Şi se parea ca şi cum el ar fi vorbit cu cineva şi i s-au rugat lui bătrânii, zicând: “Cu cine vorbeşti, părinte?” Iar el a zis: “Iată îngerii au venit să mă ia, şi rog ca să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin”. Şi i-au zis lui bătrânii: “Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte”. Şi le-a zis lor bătrânul: “Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine că am pus început”. Şi au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi iarăşi de năprasnă s-a făcut faţa lui ca soarele şi s-au temut toţi. Şi le-a zis lor: “Vedeţi, Domnul a venit”. Şi îndată şi-a dat duhul. Şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut toata casa de bună mireasmă (Pateric, Avva Sisoe).

A întrebat Avva Moise pre Avva Siluan, zicând: “Poate omul în fiecare zi să pună început?” Şi a răspuns bătrânul: “De este lucrător, poate şi în fiecare zi şi în fiecare ceas să puie început”(Pateric, Avva Siluan).

Închisori

Benjamin Franklin (fizician american, 1706-1790) a fost întrebat cu ocazia unei vizite la Paris ce a remarcat îndeosebi în acest oraş, iar dânsul răspunse: “Închisorile voastre sunt zi şi noapte închise şi totuşi sunt pline; bisericile voastre sunt totdeauna deschise, dar mereu goale”.

Încredere (în părinţi)

S-a aprins o casă mare, cu multe etaje. Toţi au reuşit să fugă, să se evacueze, afară de un copil de trei-patru ani, uitat înăuntru în învălmăşeala fugii. Când a dat să coboare pe scară, l-a întâmpinat focul şi fumul. S-a înfricoşat şi s-a întors înapoi în camera lui. Focul ajuns pâna acolo. Camera s-a umplut de fum şi atunci copilul a alergat spre geam şi a început să strige după ajutor. De jos, tatăl care l-a văzut, dar care nu mai putea urca prin flacari, i-a strigat: “Arunca-te pe geam că eu sunt aici şi te prind în braţe”. Copilul a răspuns: “Nu pot să mă arunc pentru că nu te vad din cauza fumului”. – “Nu-i nimic, i-a spus tatăl. Chiar dacă nu mă vezi, eu te vad! Arunca-te cu curaj!” Şi s-a aruncat. Şi tata l-a prins şi l-a salvat.

Înfranare

Cineva auzind că marele creştin Doroteiu din Teba posteşte sever, îl facu atent, că îi vor slăbi puterile, însă Doroteiu îi răspunde: “Ucid trupul acesta, pentru că voieşte să mă ucida el pe mine”.

Înnebunire

A zis iarăşi: “Va veni vremea ca oamenii să se înnebunească şi când vor vedea pre cineva că nu se înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că este nebun, pentru că nu este asemenea lor” (Pentru Avva Antonie).

Întaietate (altruism, fair-play)

Se spunea că, de veneau vreunii la Avva Pimen, îi trimitea pre ei la Avva Anuv, întai, căci el era mai mare de ani. Iar Avva Anuv le zicea lor: “La fratele meu Pimen duceţi-vă, că el are darul cuvântului”. Iar de şedea acolo Avva Anuv aproape de Avva Pimen, nu grăia nici de cum Avva Pimen când era el de faţă (Pateric, Avva Pimen).

Întrebare

La începutul său Avva Evprepie a mers la un bătrân şi a zis lui: “Avvo, spune-mi un cuvant, cum să mă mântuiesc”. Iar el i-a zis: “De voieşti să te mântuieşti, când vei merge la cineva, să nu apuci mai înainte să grăiesti, până a nu întreba”. Iar el pentru cuvântul acesta umplându-se, a pus metanie, zicând: “Cu adevărat multe cărţi am citit, şi acest fel de învăţătură nu am cunoscut”. Şi mult folosindu-se, s-a dus (Pateric, Avva Evprepie).

Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: “Părinte, umblu la bătrâni şi îmi spun de mântuirea sufletului meu şi nimic nu pricep din cuvintele lor! Ce să fac? Oare să nu merg să mai întreb, de vreme ce nu fac nimic şi sunt cu totul în necuraţie?” Şi avea bătrânul două vase goale şi i-a zis: “Mergi de adu un vas din acelea şi toarnă untdelemn şi clătinându-l varsă-l şi pune-l la loc!” Dacă a făcut aşa, de doua ori, i-a zis: “Adu-le pe amândouă acum şi vezi, care este mai curat!” I-a răspuns fratele: “Mai curat este cel în care am turnat untdelemn.” I-a zis lui bătrânul: “Aşa este şi sufletul! Chiar de nu va ţine minte nimic dintre cele ce întreabă, tot mai mult se curăţeşte, decât cel ce nu întreabă nimic” (Pateric, pag. 428).

Se zice că un pustnic, mai puţin înzestrat cu întelegerea Sfintei Scripturi a căutat după capul lui vreo douăzeci de ani răspuns la o nedumerire în legătură cu un text. În cele din urmă s-a hotărât să meargă la un Sfânt Părinte din vecinatate să-l întrebe. În clipa aceea i s-a luminat mintea şi a înteles tâlcul textului. Mirându-se, i s-a arătat un înger care l-a întrebat: “De ce te miri?” – Pentru că după douazeci de ani, tocmai acum când mă hotărâsem să merg să întreb pe altul cu ştiinţă mai mare în Scripturi, tocmai acum am descoperit înţelesul pe care îl căutam, a răspuns el. Îngerul i-a spus: “Iată, de aceea m-a trimis acum Dumnezeu la tine, ca să te fac să înţelegi că lămurirea ţi-a venit tocmai pentru că te-ai hotărât să întrebi, şi chiar în clipa când te-ai hotărât să întrebi. Au nu ştiai că cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea trebuie să călătoreasca?”

Înţelepciune

Au întrebat odată unii pre Avva Siluan, zicând: “Ce fel de petrecere ai facut, părinte, de ai luat înţelepciunea aceasta?” Şi a răspuns: “Niciodată nu am lăsat în inima mea vreun cuget care întărata pe Dumnezeu” (Pateric, Avva Siluan).

Învăţare

Întrebând Avva Arsenie oarecând pe un bătrân egiptean pentru gândurile sale, altul văzându-l pre el, a zis: “Avvo Arsenie, cum atată învăţătura latinească şi elinească având, întrebi pe acest ţăran pentru gândurile tale?” Iar el a zis către dânsul: “Învăţătura latinească şi elinească o am eu cu adevărat, dar alfabetul acestui ţăran încă nu l-am învăţat” (Pateric, Avva Arsenie).

Învăţător fals

A zis iarăşi: “Omul care învaţă, dar nu face cele ce învaţăa, este asemenea cu fântâna; că pre toţi îi adapă şi îi spală iar spre sine nu poate a se curăţi, ci de toată întinăciunea este plină, şi toată necurăţenia întrânsa se află” (Pateric, Avva Siluan).

Jertfa

Un sculptor din Paris înainte cu câţiva ani voia să înfăţişeze “Adevărul” sub forma unei statui. Începu să contureze chipul unei femei, în aşa fel ca trăsaturile luminoase dar hotărâte ale feţei, să impresioneze pe privitor şi să-l facă a înţelege că viaţa are un scop, care nu poate fi atins prin şovăiri. Dar lucru mergea încet. Mult trebui să lucreze şi să îndrepteze artistul. Veneau clienţi la dânsul şi făceau diferite comenzi, dar el era covârţit de preocuparea pentru statuia care trebuia să înfăţişeze Adevărul. Pasiunea ce avea pentru opera sa, îl făcu să uite chiar de mâncare şi chiar de căldură de multe ori. Stăruinţa de fier îl făcu să se bucure foarte mult când îşi văzu gata opera şi putea privi întruchiparea “Adevarului”. Dar bucuria lui nu ţinu mult. Artistul îşi aduse aminte, că de câteva zile nu încălzise camera, iar afara frigul îşi arata colţii. Era seara târziu şi nu avea de unde să aducă lemne. Mai petrecu deci încă o noapte fără foc. Dar în timpul acesta materialul lui, oricât de frumos era turnat în statuie, era expus să îngheţe, iar statuia să se sfărâme în bucăţi. Artistul nu stătu mult pe gânduri: cu haina de pe sine a înfăşrat statuia, iar el se culcă în pat, neputând dormi, caci abia cu un cearceaf se putea acoperi. Când se făcu ziua, trei prieteni sosesc în vizită la artist. Statuia făcu o excelentă impresie asupra lor, dar nu-şi putură opri lacrimile când găsira pe prietenul lor mort de frig. Mângâierea lor fu mare când constatară câteva trăsături de bucurie, care au încremenit pe faţa lui, ca urme ale clipei când se bucură de izbanda ostenelilor depuse pentru concretizarea ideii de adevar. Când regele Alexandru cel Mare (sec. III i. Hr.) şi armata lui cuceritoare a întregii lumi de la rasarit, sufereau foarte mult de lipsa apei, într-o expediţie lungă, printr-o ţară pietroasă şi neroditoare, câţiva soldaţi aflară puţină apa în crăpăturile unei stânci şi o aduseră regelui într-un coif. Dar Alexandru, în loc să bea apa, după ce o arata soldaţilor săi pentru a-i încuraja la rabdare, cu nadejdea ca izvorul dorit este aproape, o vărsă pe pământ înaintea tuturor. Sub un astfel de conducător, care sufera până în sfârşit împreună cu ai săi, care soldaţi s-ar fi putut plânge de osteneli şi de lipsuri? Cine n-ar fi urmat cu bucurie exemplul lui de răbdare până la sfârşit?

Judecata (împăcare)

Era un frate care era puţin mai nepăsător în viaţa monahală. Când era să moară, s-au aşezat în jurul lui unii părinţi. Şi văzându-l pe el bătrânul plecând cu veselie şi bucurie din trup şi vrând să-i zidească pe fraţi îi zice: frate, crede-mă, toţi ştiu că n-ai fost râvnitor… Cum te duci de aici cu atâta înflăcărare. Şi-i zice lui fratele: “Crede-mă şi tu, părinte, nu sşiu să fi judecat vreun om, ci îndată, în aceeaşi zi mă împăcam cu el. (cf. Luca 6,37, Mt. 6,12). Şi zidindu-se toţi, i-a zis lui bătrânul: ‘”Pace ţie, fiule, că şi fără osteneală te-ai mântuit” (Patericul Sinaitic).

Un frate odată a greşit în Schit şi făcându-se adunare pentru a-l judeca, a trimis către Avva Moisi, iar el nu vroia să vină. Deci, a trimis către dânsul preotul zicând: “Vino, că te aşteaptă, norodul”. Iară el sculându-se, a venit şi luând o coşniţă găurită şi umplând-o cu nisip, o purta. Iar ei ieşind întru întâmpinarea lui, i-au zis: “Ce este aceasta, părinte?” Zis-a lor bătrânul: “Păcatele mele sunt înapoia mea curgând jos şi nu le văd şi am venit eu astăzi sa judec păcatele străine”. Iar ei auzind, n-au grăit nimica fratelui, ci l-au iertat (Pateric, Avva Moisi).

O femeie văduvă trăia numai din folosul ce-l obţinea întru sudoarea feţei de pe un ogor pe care îl moştenise de la părinţi. Un vecin cu pământul ei, lacom şi hain la inimă, înscenă femeii un proces în tribunal, reuşi să câştige şi puse mâna pe ogorul văduvei. La predarea în posesiune femeia îl rugă pe uzurpator să-i dea voie să ia un sac cu pământ din moştenirea pe care o pierduse. Acela îi permise. După ce sacul fu umplut, femeia îl rugă pe omul acela să-i ajute să-l urce pe umăr. Dar şi pentru bărbat sacul era prea greu de ridicat. Atunci văduva îl privi în ochi şi-l întrebă: “Dacă un singur sac de pământ ţi se pare greu, cum ţi se va părea tot ogorul înaintea judecăţii lui Dumnezeu?” Cuvintele acelea îi pătrunsera bogatului ca nişte săgeţi în inima şi el renunţă să mai ia femeii văduve pământul.

Lauda

Zis-a iarăşi bătrânul, ca un frate a întrebat pe Avva Pimvo, de este bine a lauda pe aproapele? Si a zis lui: “Mai bine este a tacea” (Pateric Avva Pimen) A zis iarăşi: “Vai omului aceluia carele are numele său mai mare decât fapta sa” (Pateric, Avva Siluan).

Lăcaş (Rai)

Se spune ca unul dintre bătrâni s-a rugat lui Dumnezeu să vadă pre părinţi şi i-a văzut pre ei fără de Avva Antonie. Deci a zis celui ce îi arata lui: “Unde este Avva Antonie?” Iar el a zis lui: “În locul unde este Dumnezeu, acolo este el” (Pateric, Avva Antonie).

Lăcomie

Zis-a iarăşi: “Cine e tare ca leul? Dar pentru pântecele lui cade în cursă, şi toată tăria lui se smereşte” (Pateric, Avva Ioan Colov).

Trei oameni călătoreau odată împreună, printr-o pădure. Aici aflară o comoară, pe care o şi împartiră în părţi egale. Mâncarea însă li se gătă şi hotărâră ca cel mai tânar să meargă în satul vecin şi să cumpere. Acesta plecă. În drum spre sat îşi zise: Mi-am primit partea, sunt bogat, însă aş fi şi mai bogat dacă aş fi găsit singur comoara. Nu va fi greu să omor pe cei doi tovarăşi şi să le iau şi banii lor. Le voi otrăvi alimentele şi voi spune că eu am mâncat în sat, ei vor muri şi banii vor fi ai mei. Ceilalţi doi rămaşi în padure, văzându-se singuri şi-au zis: Ia, ce mai era nevoie să împărţim banii aflaţi şi cu necoptul acesta. Dar vom şti ce să facem. Când ne va aduce mâncarea, va face cunoştinţă cu ascuţişul cuţitelor noastre. Când tânărul s-a înapoiat, cei doi îl uciseră, mâncară apoi, dar muriră şi ei, comoara rămânând a nimanui…

Trăia cândva într-un sat o văduvă săracă, cu un copil mic, fără nici un ajutor, fără mângâiere. În mare nevoie femeia se hotărâ să-şi părăsească satul şi să se mute la oraş, unde avea nişte rude apropiate. Acolo nădăjduia să afle un sprijin, ceva de lucru. Mergând pe cale, în mijlocul unei păduri dădu peste un perete de stâncă, având la mijloc nişte porţi mari, deschise spre o peşteră. Dinlăuntru, femeia auzi un glas ciudat care grăia: “Intră, ia tot ce doreşti vreme de un ceas, dar nu uita ce-i mai de preţ”. Uimită şi curioasă, ea intră în peşteră, iar acolo ce-i văzură ochii? O comoară de pietre scumpe dintre cele mai strălucitoare: bijuterii, inele, brăţări de aur, perle. Vrăjită de atâta bogaţie, mama îşi lăsă pruncul lângă o piatră şi se apucă să adune din mărgăritarele şi scumpeturile acelea. Nici nu bagă de seamă cum treceau clipele, minutele. De undeva de sus se repetau cuvintele: “Ia tot ce doreşti vreme de un ceas, dar nu uita ce-i mai de preţ”. Ispita era mare, bogaţia de comori enormă şi femeia nu se mai putea sătura să tot adune într-un şorţ ce-i părea mai frumos. În sfârşit, glasul tainic se auzi din nou: “Vremea a trecut, trebuie să părăseşti locul, dar nu uita ce-i mai de preţ”. Vaduva îşi aruncă privirile spre ieşire. Înspaimântată, văzu că porţile uriase începeau să se închidă. De frică, să nu rămână încuiată acolo, ea fugi spre ieşire, cu sufletul la gură. Abia ajunsă la lumină, porţile se închiseră după dânsa cu zgomot mare. Dar, în aceeaşi clipă, o groază de moarte încleştă inima femeii: ea uitase copilul în peşteră! Aruncă toate bijuteriile jos, alerga la porţi şi, ca ieşita din minţi, începu a bate în ele, strigând cu deznădejde: “Copilul meu, copilul meu!…” Zadarnic, nici loviturile pumnilor, nici strigăte, nici lacrimile nu-i ajutară nefericitei mame. Din lăcomie, din nechibzuintă, ea pierdu pentru totdeauna ce avea mai de pret. Oare nu tot astfel îşi pierd oamenii sufletul lor nemuritor în mijlocul amăgirilor acestei lumi? Se zice că ştiindu-l pe unul împătimit după bani, cineva i-a facut cadou o pereche de ochelari care, în loc de sticlă, aveau două monede de aur. “De ce-mi dai aşa ceva?”, a întrebat acela. – “Să-i pui la ochi”. – “Dar nu văd nimic”. – “Nici când urmăreşti doar să te îmbogăţeşti nu vezi nimic. Monedele te orbesc.” Un om oarecare a găsit odată o sută de lei pe stradă. Din momentul acela nu şi-a mai ridicat ochii de la pământ. În treizeci de ani a adunat vreo 15.000 de nasturi, vreo 20.000 de ace de siguranţă şi încă vreo câteva sute de lei, punând bănuţ lânga bănuţ, de 5, de 10 şi de 25. A ajuns într-o stare deplorabilă, mereu în căutare, mereu avid după ceva cât de neînsemnat. În tot timpul acesta a pierdut zâmbetul prietenilor, frumuseţea copacilor, culorile cerului. Când s-a trezit, era prea târziu!

(Cât pământ îi trebuie unui om…)

Sub titlul de mai sus, Lev Tolstoi (1828-1910) a scris o istorioară foarte impresionantă. Iată rezumatul ei:

Pahomie, un ţăran înstărit din Rusia, auzise că în ţara baschirilor se poate cumpăra pământ mult cu puţine parale. S-a pregătit de drum şi s-a dus omul să-şi agonisească înca o moşie pe lângă cele ce stăpânea. Ajuns la căpetenia baschirilor, acela îi spuse că, într-adevăr, pentru o mie de ruble poate cumpăra atâta pământ cât va fi în stare să cuprindă într-o zi mergând pe jos, de dimineaţa până seara. Cu o singura condiţie: când va apune soarele, cumpărătorul să se afle exact la locul de plecare. În caz contrar, va pierde banii ce trebuiau achitaţi dinainte. Pahomie se învoi şi porni dis-de-dimineaţă, de pe vârful unei coline. – “Ce ţară frumoasă!”, zicea el voios. “Ce teren mănos!… Aici voi semăna grâu, dincolo secară…” Şi omul păşea grăbit ca să cuprindă cât mai mult loc. Soarele se ridică în înaltul cerului, dar ţăranul nu se opri o clipă măcar, să se odihnească sau să guste ceva merinde din traistă. Paşea grăbit, cu sudoarea broboane pe faţă cu ochii zările măsurând. În sfârşit, când trecu de amiază, Pahomie se hotărî să se întoarcă, dar observă că locul de plecare rămase mult în urmă, iar soarele se lasa spre asfinţit. – “Trebuie să mă grăbesc să ajung pe colină, astfel pierd tot”. Dar drumul e lung, picioarele ostenite. Omul îşi adună ultimele puteri, începe a alerga, se apropie de dealul de pe care şeful baschirilor îi făcea semn. “Vai să nu pierd afacerea”… Dar inima lui Pahomie bătea să-i spargă pieptul iar prin plămâni părea că îi trec cuţite. Soarele s-a ascuns după zare. Omul nostru reuşeşte să urce pe vârful colinei, se aruncă să atinga semnul de pornire. Însă, vai! Sângele îl înăbuşe pe gură şi pe nas, răsuflarea i se curmă şi viaţa omului se stinge în clipa când reuşeşte să ajungă la ţintă. Atunci căpetenia locului, care putea să fie chiar diavolul, arătând o lopată unei slugi, îi porunci cu un râs batjocoritor: “Sapă o groapă de 2 metri de lungă şi un metru de lată, căci atâta pământ îi trebuie unui om!

Într-un oraşel de pe malul unei mări, cu o corabie, a sosit într-o zi un străin. A tras la o mică pensiune ca să manânce, dar n-a vrut sa ramâna peste noapte acolo. Le-a spus ca e fiul unei familii din oraş şi că se duce să-şi vadă părinţii. Plecase de mult în America şi acum se întorcea neanunţat, voind să facă o surpriză părinţilor săi. S-a dus la casa părinţilor săi şi a cerut găzduire ca un străin oarecare. Nu l-au recunoscut, dar l-au primit. Văzând însă că venea din America, cu câteva geamantane pline, cu multe lucruri de valoare, şi-au zis gazdele: “Nu l-a văzut nimeni intrând la noi. A intrat noaptea venind direct de la vapor. Are multe bunuri şi va fi având si bani. S-au hotărât să-l omoare. L-au omorât, l-au scos afară şi l-au aruncat în mare. A doua zi dimineaţă, proprietarul pensiunii a venit la familia respectivă cu flori şi i-a întrebat: “Cum a fost surpriza?” – “Care surpriză?”- Păi n-a venit fiul vostru aseară?”- Care fiu?”- “Nu vă mai ascundeţi. Fiul vostru cel plecat în America a venit aseară şi a mâncat la noi, spunând că vrea să vă facă o surpriză astăzi de dimineaţă. Am venit să serbăm cu voi bucuria reîntoarcerii lui dupa 25 de ani”. Ce s-a întâmplat mai departe, vă puteţi imagina. Îăi omorâseră propriul fiu, care adusese toate acele bunuri pentru dânşii, dar ei, orbiţi de demonul avariţiei, l-au omorât.

Se zice că un om bogat călătorea pe o corabie, având la sine mult aur. S-a stârnit o furtună şi s-a organizat debarcarea tuturor în nişte bărci, deoarece corabia se spărsese şi urma să se scufunde. Bogatul şi-a legat tot aurul într-un brâu şi s-a încins cu el. S-a aruncat apoi într-o barcă de salvare. Malul nu era prea departe. Fiind însa prea mulţi în barcă, aceasta s-a scufundat, Toţi au putut înota până la mal, afară de el. Greutatea cu care era încins l-a tras la fund. N-a avut până în ultima clipă taria de a se hotărî să-şi dezlege brâul de aur şi s-a înecat o dată cu el.

Lene (trândavie)

A fost întrebat un bătrân: “Pentru ce niciodată nu te-ai trândavit?” Şi a răspuns: “Pentru că în fiecare zi aştept să mor” (Pateric)

Ciocârlia este o pasare mică, vioaie care zboară în înalţimi şi cântă frumos. Odată unei ciocârlii i s-a făcut foarte foame şi foamea, cum se zice, nu aşteaptă. Dă de-a dreptul. Şi dă orice pentru mâncare. Face bine însă numai acela care-şi plăteste mâncarea cu muncă sau cu monedă câstigată cinstit. Esau şi-a vândut dreptul de întâi născut pe un blid de linte. N-a fost din partea lui un târg cinstit şi onorabil. Ciocârlia flămândă ar fi putut găsi hrană pe câmp dacă ar fi căutat. Dar, văzu un pescar care avea într-un cos o mulţime de viermişori. I s-a părut mai comod să ceară, decât să caute acolo unde ar fi găsit fără îndoială, “Dă-mi şi mie doi”, ceru ea. Îţi dau, dar dă-mi şi tu o pană din aripile tale”. Zâmbind ciocârlia îi dădu. I se păru un târg uşor, o hrană obţinută fără efort. Mâncă viermişorii şi zbură veselă, sfredelind înălţimile. Întâlni în înălţimi o altă ciocârlie. Aceasta îi spuse: “Vezi, noi trebuie să fim cele mai fericite păsări, pentru că avem aripi puternice, ne ajută să zburăm în înălţimi, tot mai aproape de Dumnezeu!” Ciocârlia noastră nu-i dădu atenţie, pentru că tocmai atunci zări jos, din nou, pescarul cu coşul cu viermişori. Se lasă sageată în jos, îşi smulse doua pene şi căpătă patru viermişori, pe care îi mâncă fericită. Şi tot aşa schimbul se făcu mai multe zile la rând. Veni iarna cu frigul. Ciocârlia încercă să zboare spre sud, în ţări mai calde, dar nu mai putu. Îşi vânduse puterea pe nimic, pe ceea ce ar fi putut căpăta prin propria muncă. A fost victima propriei lăcomii, condamnată să-şi trăiască ultimele zile pe pământ, în condiţii mizerabile.

Libertate

Un pictor a zugrăvit un tablou cu Iisus bătând la uşă. Într-o zi, îl cercetează un prieten. Acesta văzând tabloul, s-a interesat de însemnătatea lui. Apoi zise: “Tabloul este bine executat, însă ai uitat ceva la el nefăcut. Observ, că de la uşa unde bate Iisus lipseste zăvorul”. Drept răspuns pictorul i-a zis: “Aşa trebuie să fie. Uşa la care bate Iisus este fără zavor pe dinafară, căci ea este zăvorâtă pe dinauntru. Iisus bate la uşa şi aşteaptă să fie invitat. El nu forţează uşa. El bate o dată şi dacă nu i se deschide a doua oară bate mai tare şi dacă nici atunci nu i se deschide, atunci bate a treia oară cu şi mai multă putere. Iubirea lui Dumnezeu este aceea care trebuie să ne determine a primi pe Iisus.”

Limba

O poveste spune că un rege, la un banchet a poruncit bucătarului său să prepare cea mai bună mâncare pe care o poate prepara el. A făcut mâncare de limbă. Regelui i-a placut. Şi mâncarea şi semnificaţia. A doua zi i-a poruncit să facă cea mai rea dintre mâncările pe care le ştie. I-a pregătit tot mâncare de limbă! Regele l-a felicitat.

Mama

O mamă mergea într-o zi rece de iarnă cu copilaşul său de-a lungul şoselei. Un căruţaş care trecea pe lângă ei o luă în căruţa. Dar cum vântul de nord sufla rece şi taios, pe biata femeie o cuprinse frica pentru copilul ei. Îşi dezbrăcă haina de deasupra, înveli copilul în ea şi-l strânse la sân. Când în fine căruţaşul ajunse la ţintă şi opri căruţa, el văzu că femeia nu se mai misca. Îngheţase pe drum, dar copilul dormea liniştit în învelişul cald. “Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta” (Ieşire 20, 12)

Când Mitropolitul din Moldova, Iacob Stamati (din sec. al XVIII-lea) originar din Ardeal, avea odată la masă pe cei mai însemnaţi boieri din Iaşi, i se anunţă sosirea unei femei din Ardeal, care dorea să vorbească cu Prea Sfinţia Sa. Doritor să vadă pe cineva din locul naşterii sale, îi trimise vorbă să intre. A intrat o ţărancă bătrână cu văl alb pe cap, cu suman şi încălţată cu opinci. Mitropolitul se învioră îndată la faţă, cunoscând într-însa pe mama-sa; se sculă de la masă, o sărută şi luându-o de mână o puse în fruntea mesei, zicând: Dumneata eşti oaspetele meu cel mai de frunte”. Şi întorcându-se către oaspeţii uimiţi, le zise: “Da, boierilor, în fruntea mesei, în locul meu trebuie să şadă aceea care mi-a dat viaţă şi a sădit în sufletul meu, de când eram mic copil, frica de Dumnezeu. Dânsa este mama mea şi mama este tot ce am eu mai scump pe pamânt, iar îmbrăcămintea ei ţărănească este fala sufletului meu”.

Cândva într-o ţară îndepartată, trăia un tânar care, din motive numai de el cunoscute, hotărâse să-si omoare mama. Din felul cum se purta, mama îi înţelese gândul şi deveni foarte preocupată. El rămânea mereu ascuns, dar era limpede că hotărârea lui era irevocabilă. Si atunci, într-o după-amiază, când lumea de obicei se odihneşte prin case, mama îşi invită fiul la o plimbare în pădurea apropiată. Tânărul gândi: “Acum e momentul”. Îşi luă arma şi o ascunse cu grijă în buzunar. Mama îl conducea pe cărări tot mai neumblate, prin desişuri. La un moment dat el se opri, da mama îl îndemnă să mearga mai departe. Era tocmai ceea ce îşi dorea şi el. Ajunseseră într-un loc îndepărtat si pustiu. Se aşezară jos în tăcere. Mama se convinse că nu era nimeni prin apropiere si că erau destul de departe de sat. Se întoarse spre fiu si îi spuse cu blândeţe: “Aici, fiule, e locul cel mai bun în care mă poţi împuşca. Nu te va vedea nimeni. Nu va auzi nimeni. Să mă îngropi cu grijă şi să împrăştii frunze deasupra. Nu va fi nici un martor care să te poată acuza în faţa judecătorului. Hai dă-i drumul. Omoară-mă îndată, cât nu apare cineva prin împrejurimi!”

Un tânăr voia să se însoare, dar viitoarea soţie, o femeie rea, nu putea suporta pe mama lui. El le iubea pe amândouă. Dar patima îl făcu să asculte de viitoarea soţie. Aceasta îi ceru inima mamei lui, s-o dea câinelui ei. El îşi omorî mama şi, grăbit să-i ducă femeii iubite inima mamei, se poticni de o piatră şi căzu destul de rău. Fiind încă la pământ, cu inima în mâna, auzi din mâna sa o voce blândă, îngrijorata: “Are you hart child?” Nu cumva eşti rănit, fiule?” (The Mother’s Heart. Poem englez).

Marta şi Maria (discernământ)

A venit un frate la Avva Siluan în muntele Sinai şi văzând pe fraţi că lucrează, a zis bătrânului: “Nu lucraţi mâncarea cea peritoare” (Ioan 6, 27), că “Maria partea cea bună şi-a ales” (Luca 10, 42), zis-a bătrânul ucenicului său: “Zahario, dă fratelui o carte şi îl pune într-o chilie, care nu are nimic. “Deci când a sosit ceasul al nouălea, luă seama la uşa, de vor trimite să-l cheme ca să manânce. Iar după ce nu l-a chemat nimeni, sculându-se a venit la bătrânul si i-a zis lui: “Nu au mâncat fraţii astazi Avvo?” I-a răspuns lui bătrânul: “Ba au mâncat”. A zis el: “Pentru ce nu m-aţi chemat?” I-a zis lui bătrânul: “Fiindcă tu om duhovnicesc eşti, şi nu ai trebuinţă de mâncarea aceasta. Iar noi trupeşti fiind, voim să mâncăm şi pentru aceasta lucrăm. “Iar tu partea cea bună ţi-ai ales” (Luca 10, 42), citind toată ziua, şi nevrând să mănânci mâncare trupească”. Şi dacă a auzit acestea, fratele a făcut metanie, zicând: “Iarta-mă, Avvo”. I-a zis lui bătrânul: “Negreşit, trebuinţa are şi Maria de Marta, caci prin Marta se lauda Maria” (Pateric, Avva Siluan).

Măsura

“Toate cele peste măsura sunt ale dracilor” (Pateric, Avva Pimen).

“Măsura face orice lucru frumos!” (Sf. Isaac Sirul)

Petre Ţuţea relatează o scenă hazlie, dar sugestivă, din Parlamentul României al anilor ’30-’35, în care Iorga, iritat de sfatul unui deputat inginer (Brătianu?) a replicat: “Ce să învăţ eu de la un inginer?”…”Măsura, domnule profesor!” – i-a replicat inginerul…

Mândrie

“Pedeapsa celui mândru este căderea” (Pateric, Avva Daniil)

Un mare ierarh ortodox din neamul sârbesc, Nicolae Velimirovici (1880-1956) a scris într-o carte următoarele rânduri despre mândrie: “Cu ce te lauzi omule? Cu aurul? Acelaşi metal a fost în măruntaiele pământului şi pământul nu s-a trufit. Cu hainele de mătase? Aceeaşi mătase a purtat-o viermele şi el nu s-a lăudat. Cu sănătatea? O sănătate cu mult mai bună are lupul din pădure, însă fiara nu se sumeteşte. Cu norocul? Iată ca vulpea nu se încrede în găina din coteţ, ea, de frică, ascultă din care parte va răsuna puşca…

Precum pomul nu aduce roadă înainte de a-şi scutura floarea, aşa omul nu poate aduce roade duhovnicesti până când nu leapadă orice gând de mândrie şi încredere deşartă…”

Era în pustie un sihastru, care aflând că a murit fratele lui ce avea un copil de trei ani, s-a hotărât să-l ia cu dânsul. L-a luat în chilia lui şi l-a crescut cu multă dragoste, îndrumându-l în rânduielile vieţii călugăreşti. Copilul vieţuia cu multă asprime şi nevoinţă: postea, priveghea, făcea ascultare, încât bătrânul se bucura mult şi slăvea pe Dumnezeu că din neamul lui se ridica un sfânt. Când tânărul a ajuns la vârsta de 18 ani, a murit de o boală. Iar bătrânul se ruga zilnic lui Dumnezeu să-i arate în care loc al raiului l-a învrednicit pe nepotul său. Într-o noapte i s-a arătat vedenie, dar vai! în loc de fericirea raiului l-a zărit pe tânăr într-un loc împutit şi prea pângărit. Şi a strigat el cu glas mare şi a zis către Domnul: “O, Dumnezeule mult milostive! Ce strâmbătate ai făcut că ai trimis pe acest tânăr evlavios şi feciorelnic în iad… El fiertură niciodată n-a mâncat, din plăcerile lumii nimic n-a gustat şi multe fapte bune a săvârşit. De ce să chinuiască în locul de osândă?” Atunci bătrânul a auzit un glas ceresc ce i-a răspuns: “Nu huli, fiule, căci Dumnezeu niciodată nu face nedreptate. Când învăţai copilul rânduielile sihastriei, pentru ce nu l-ai învăţat smerenia? Să ştii dar, că el socotea în mintea lui ca era sfânt. Şi pentru păcatul mândriei, pe dreptate, a pierit. Căci Domnul le stă împotriva celor mândri.”

Prostul când îl bagi în seamă, se înalţă în sus de-o palmă (proverb românesc). O broască se tot gândea cum să scape şi ea, iarna, de anotimpul rece, aşa cum scapă unele păsari, plecând în ţări mai calde. Se împrieteni cu niste gâşte sălbatice care îşi petreceau vara în aceleasi ape, dar toamna plecau spre Egipt sau spre alte locuri mai calde. Gâştele i-au spus: “Vino şi tu cu noi” – “Aş veni, dar eu n-am aripi ca voi”. Aşa era. Dar broscuţa nu era dintre acelea care să se împace, cu prima piedică. Se gândi, se tot gândi, până când îi veni o idee. Salvatoare. “Am găsit”, îşi zise. Voi zbura şi eu. Numai să găsesc întelegere la prietenele mele gâştele. Chemă două dintre ele şi le spuse: “Smulgeţi o trestie solidă din baltă şi o aduceţi la mine”. Gâştele sălbatice făcura aşa. Era tocmai sezonul plecării spre ţările calde. Nu întelegeau ce urma să se întâmple. Veselă, broscuţa le instrui: “Dacă vreţi să mă salvaţi, puteţi”. Vrem, conveniră gâştele generoase. “Atunci una din voi va lua în cioc un capăt al trestiei, iar cealaltă, celalalt capăt. De mijloc mă voi atârna eu, tinându-mă cu gura de trestie şi aşa vom zbura toate trei. Nu e aşa că e ingenioasă descoperirea mea?” “Genială, conveniră cele două zburătoare. Iată cum o broască cu cap poate ajunge să zboare. Pornim chiar acum. Tu eşti uşoară şi noi suntem două. Şi la primavară ne întoarcem iarăşi aici”. Si porniră. Zburau vesele peste ape şi munţi, peste sate şi oraşe. Trecând pe deasupra unui sat, ieşi tot satul să vadă minunea. Cineva de jos zise: “Ce minunat! Cine va fi avut idea aceasta genială?” Auzind broscuţa se umflă de mândrie, se simţi extrem de importantă, în aşa măsură încât n-o rabdă inima să nu se laude şi să zică tare: “Eu”. Se gândise că nu cumva cei de jos să creadă că a fost idea gâstelor, care erau doar două simple şi proaste gâste sălbatice! Dar în clipa în care deschise gura, şi abia avu timpul sa zică “Eu” căci voise să mai adauge: “Eu am avut idea genială”, în aceeaşi clipă se simţi desprinsă de trestie şi căzu în gol, şi sătenii o priviră cum se zdrobeşte de pământ, în mijlocul lor. Mândria o pierdu! (Povestioara pentru copii)

Mânia

A zis un bătrân: “Cearta îl dă pe om mâniei, mânia îl dă orbirii şi orbirea îl face de lucrează tot răul” (Pateric). Acesta şi-a zis, că mâniosul măcar de va scula vreun mort, nu este primit la Dumnezeu (Pateric, Avva Agathon)

Mântuire (straduinţa fiecăruia)

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: “Spune-mi un cuvânt, să mă mântuiesc!” Iar el a zis: “Să ne silim să lucrăm câte puţin şi vom fi vii!”(Pateric).

A zis Avva Matoi că trei bătrâni s-au dus la Avva Pafnutie, căruia i se zicea Chefala, că să-l întrebe un cuvânt. Si le-a zis lor bătrânul: “Ce voiţi să va zic vouă, cuvânt duhovnicesc sau trupesc?” l-au răspuns lui: “Duhovnicesc”. Le-a zis lor bătrânul: “Duceti-vă, iubiţi necazul mai mult decât odihna şi necinstea mai mult decât slava şi a da mai vârtos decât a lua” (Pateric, Avva Matoi).

Un frate a zis lui Avva Antonie: “Roagă-te pentru mine!” Zis-a lui bătrânul: “Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuti nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu” (Pateric, Avva Antonie).

Mântuire prin voinţă

Zis-a iarăşi: “De va voi omul, de dimineaşă până seară ajunge în măsură dumnezeiască” (Pateric, Avva Alonie).

Mântuitor

Când primii misionari ajunseseră în Groenlanda şi începură propovaduirea Evangheliei Domnului Hristos în limba băştinaşilor, nu aflară un cuvânt potrivit care să redea înţelesul de “mântuitor”. Multă vreme se necajiră ei din această pricină, însă în zadar. Într-o zi unul din locuitorii aceia păru a pricepe despre ce e vorba şi întrebă pe un misionar: “Vreţi să vorbiţi despre un om care, atunci când naufragiază o corabie, se aruncă în apă şi-i aduce la ţărm pe cei ce se îneacă?” “Acesta e înţelesul”, răspunse predicatorul Evangheliei. El spuse groenlandezilor că Fiul lui Dumnezeu este Mântuitorul lumii pentru faptul că, în vreme ce oamenii păcătoşi erau în pericol să se piardă în veci, Iisus s-a aruncat în valurile suferinţei omeneşti şi ale pierzaniei morţii şi i-a scos la limanul veşniciei. De atunci, în limba groenlandeză cuvântul “Mântuitor” înseamnă: “Unul care se aruncă în apă şi salvează de la moarte”.

Moarte

O comunitate de creştini credincioşi se hotărî odată să-şi construiască o nouă biserică. În parohie trăia şi un boier bogat, care, între altele, stăpânea o pădure întinsă. Oamenii se gândiră să ceară şi ajutorul aceluia, în special să-l roage să le dea lemn de construcţie pentru lăcaşul lui Dumnezeu. O delegaţie de săteni se duse la proprietar, pe care îl aflară chiar în padure. – “Suntem din consiliul parohial şi am venit să te rugăm să ne ajuţi cu ceva lemn”. – “Nu vă dau nimic, zise proprietarul. Pădurea mă ţine cheltuială mare, n-o irosesc eu pentru popi”. Un bătrân epitrop lua îndrăzneala să stăruie în cererea lor si zise: “Boierule! Dacă nu vrei să dai nimic pentru sfânta biserică, noi nu te vom mai supara. Ne-om duce la creştini milostivi şi ne vom împlini gândul nostru. Dar înainte de a ne despărţi,doresc să cunosc un lucru: “Care îi bradul dumitale din pădurea asta?” – “Ce brad?, răspunse proprietarul. “Toată pădurea este a mea”. – “Aşa este”, zise bătrânul. “Dar când vei muri, doar de un brad vei avea nevoie, ba încă nici acela întreg, ci numai de câteva scânduri din care îţi vor face sicriul”. Delegaţia se departă, dar boierul rămase profund mişcat de cuvintele ce le auzi. A doua zi preotul satului fu înştiinţat de la curte că oamenii pot veni să-şi ia gratuit din pădure tot lemnul de care vor avea nevoie pentru construcţia bisericii.

Se spune ca Alexandru cel Mare al Macedoniei ar fi lăsat poruncă celor din jurul său că, atunci când va fi pus în coşciug, o mână goală să i se lase atârnând afară. De ce? Că să se arate tuturor că nici măcar un cuceritor ca dânsul nu poate lua ceva cu sine din avuţiile pe care le-a câstigat.

Moarte pentru lume

Povestit-a Avva Daniil pentru Avva Arsenie, că a venit odată un magistru (învăţător de legi), aducându-i o diată (testament) a unui boier, rudenie a lui care îi lasă foarte multa moştenire. Şi luând-o pre ea, vrea să o rupă, şi a căzut magistrul la picioarele lui, zicând: rogu-te, nu o rupe, că mi se ia capul”. Şi i-a zis Avva Arsenie lui: “Eu mai înainte de acela am murit, iar el acum a murit”. Şi a trimis-o înapoi, nimic primind (Pateric, Avva Arsenie).

Moarte (pregătire pentru ea)

Un om a întrebat odată pe un pustnic: “Părinte, când trebuie să mă pregătesc de moarte, ca să mă pocaiesc?” “Un ceas înainte de a muri”- fu răspunsul acelui călugăr. – “Dar eu nu cunosc când voi muri”. “Dacă nu cunoşti ceasul morţii, pregăteşte-te chiar azi, căci mâine poate fi prea târziu”.

Moarte (fuga de ea)

Se povesteşte că un calif din Bagdad, ieşind într-o dimineaţă în grădina palatului său, a văzut moartea înaintând cu o coasă către el. A alergat în grajd, a luat calul cel mai bun şi a fugit la Meca, amestecând-se prin mulţime. Există convingerea că moartea trebuie să te ia dintr-un loc, şi dacă nu te găseşte acolo, nu te ia. Şi cum se plimba el prin mulţime, la Meca, deodată vede venind spre el pe deasupra capetelor mulţimii adunate în orasul Profetului, aceeaşi moarte, cu coasa în mână, gata să-i reteze capul. Ajungând în dreptul lui, i-a zis însă cu mirare, înainte de a-si împlini datoria: “Azi-dimineaţă când te-am văzut în curtea palatului tău din Bagdad, mă întrebam: cum te voi lua la ora aceasta din Meca, de unde aveam ordinul sa te iau!” Morala: Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!

Moştenire

Un oarecare spunea sus şi tare că în casa lui nu va lăsa pe nimeni să pună piciorul. “Dar e într-adevăr casa ta?”, l-a întrebat un înţelept. “Bineînteles că e a mea, a răspuns. Am acte pe ea”. – “Dar înainte a cui a fost?” – “A lui cutare” – “Şi unde e el acum?” – “A murit” – “Va să zică n-a fost mereu a ta?” – “Nu!” – “Şi după tine ce se va întâmpla?” – “Va rămâne copiilor mei” – “Deci nu va mai fi a ta.” – “Evident”. – “Prin urmare eşti doar un proprietar temporar, nu te mai lauda cu ea!”

Mila lui Dumnezu

A fost întrebat Avva Mios de un ostaş, dacă primeşte Dumnezeu pocainţa. Iar el după ce l-a sfătuit cu multe cuvinte, a zis către dânsul: “Spune-mi, iubitule, de ţi se va rupe haina, o lepezi afară?” Zis-a: “Nu, ci o cos şi o port”. Zis-a către dânsul bătrânul: “Aşadar, dacă ţie îţi este milă de o haina, lui Dumnezeu nu-i va fi milă de zidirea sa?” (Pateric, Avva Mios).

Milostenie (puterea ei)

Un om a zis prietenului său: “Fiindcă am dorinţa să văz pre împăratul, vino cu mine”. A zis lui prietenul: “Viu cu tine până la jumătate căii”. Si a zis altui prieten al lui: “Vino tu de mă du la împăratul”. I-a zis lui: “Te duc până la palatul împăratului. “Zis-a şi celui de al treilea: “Vino cu mine la împăratul”. Iar el a zis: “Eu vin şi te duc la palat, şi stau şi grăiesc şi te bag la împăratul”. Şi l-a întrebat pre el: “Care este puterea pildei?” Şi răspunzând, le-a zis lor: “Cel dintâi prieten este nevoinţa, care povăţuieşte până la drum, cel de al doilea este curăţenia, care ajunge până la cer, iar al treilea este milostenia, care baga până la împăratul Dumnezeu cu îndrăzneală”. Si aşa fraţii folosindu-se, s-au dus (Pateric, Avva Pimen).

Milostenie (caritate)

Lev Tolstoi, marele scriitor rus (1828-1910), pe lângă romanele sale celebre, a scris şi o serie de povestiri cu conţinut moral creştin. Între acestea este şi istoria cizmarului sărac. Într-un sat trăia un cizmar care, într-o odăiţă, îşi avea atelierul şi bucătăria şi dormitorul. Din meşteşugul său de a repara încăltamintea oamenilor abia îşi scotea hrana de toate zilele. Dar omul era foarte credincios, iubitor de biserică şi cu inima bună, pentru toţi. O dorinţă mare nutrea cizmarul: să se învrednicească şi el, cumva, să vadă faţa Mântuitorului. Într-o noapte i se arată în vis Domnul Iisus şi îi zise: “Mâine voi la veni tine, fiule. Să mă aştepti!” Omul se trezi cuprins de o nemarginită fericire. Deretică prin casă îşi puse toate lucrurile în rânduială, se îmbracă curat şi cu ochii pe fereastră, începu a aştepta oaspetele divin. Căutând aşa pe geam, zări o femeie săracă, cu un prunc în braţe, trecând pe drum. Omul nostru deschise uşa, o pofti înăuntru, îi facu un ceai fierbinte să se încălzească şi o omeni cum putu mai bine. După plecarea ei, iarăsi se aşeză la geam, ca nu cumva să-i scape Cel aşteptat. Pe la amiază văzu un măturator de stradă, rebegit de ger. Şi pe acela îl primi cu bunătate şi îl mângâie. Dar Domnul nu venea. Către seară primi cizmarul un soldat bătrân care trecea pe drum. Şi lui îi oferi ceva de mâncare, căldură, un ceai… Şi aşa până ce afară se întunecă de-a binelea. Omul, întristat adânc, se aşeză să se odihnească. Într-un târziu adormi, şi-L visă iarăşi pe Mântuitorul care îi zise: “Bine m-ai primit fiule! Află că îndurarea şi bunatatea pe care le-ai arătat semenilor tăi, Mie mi le-ai arătat. Căci doar grăit-am vouă: “Întrucât aţi făcut un bine unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Acelaşi Lev Tolstoi a scris o istorioară de mult folos sufletesc pentru cei ce doresc să cunoască esenţa religiei creştine. Trăiau într-un sat din Rusia doi bătrâni evlavioşi care cercetau regulat slujbele, se rugau, posteau şi duceau o viaţă în frica lui Dumnezeu. În inimile lor se trezi odată dorinţa de a face un pelerinaj la locurile sfinte. Îşi făcură rost de bani, îşi pregătiră merinde de drum şi porniră pe jos spre mare, de unde trebuiau să ia un vapor spre Ţara sfântă. În calea lor, cei doi pelerini ajunseră într-un ţinut unde bântuia foametea… Unul din ei se opri la o fântână din marginea unui sat să bea apă. După ce-şi potoli setea auzi, dintr-un bordei din curte gemete de durere. “Mă duc să văd ce se întâmplă”, zise el, lăsându-l pe tovarăşul său să meargă înainte, deschise uşa bordeiului şi privi înăuntru. Era o stare a mizeriei celei mai crunte. Doi bătrâni zăceau bolnavi, în frig, înfometaţi, ca vai de lume. Pelerinul nostru simţi mare milă pentru acei nenorociţi şi le veni în ajutor cât putu, le aprinse focul în sobă, le facu un ceai, le împărţi din traistă merinde şi rămase lângă dânşii câteva zile până ce se mai întăriră. Apoi, dându-şi seama că e prea târziu să-l mai ajungă din urmă pe consăteanul său, puse capăt călatoriei şi se întoarse în sat. Celalalt îşi urmă calea. Ajunse la Ierusalim chiar înaintea slujbei de înviere de la Sfântul Mormânt. Abia putu să prindă un loc lângă uşa lăcaşului sfânt şi ascultă slujba cutremurat de evlavie. Aruncându-si privirile spre altar, ce-i văzură ochii?” Prietenul său de care se despărţise pe cale, se afla chiar lânga patriarhul si se ruga cu faţa senină, având un nimb de lumină pe fruntea sa. Bucuros că-l găsi, bătrânul aştepta la ieşire să-l întâlnească… zadarnic!… Celălălt nu se mai arata. Întors în sat, cei doi bătrâni se întâlniră şi cel ce călcase pe locurile sfinte află cum prietenului său i se făcuse mila de doi oameni bolnavi si săraci si cum, cu dragoste, îi ajuta. Atunci înteleseră amândoi apariţia minunată din biserica Sfântului Mormânt: prin fapta sa de iubire faţă de aproapele, cel milostiv avu mai mare dar de la Dumnezeu decât prietenul care se osteni să vadă locurile sfinte. Cel ce îngriji de semenii săi fu văzut în sfântul altar, pe când pelerinul abia află un loc lânga uşa bisericii… Cine are urechi de auzit, să audă!

Se zice că dintre apostoli, când Mântuitorul i-a trimis la propovaduire în toată lumea, Sfântului Toma i-a revenit India. De altfel, exista acolo până astăzi o comunitate creştină purtându-i numele. Ajungând acolo, ţara fiind păgână, toţi închinându-se unor zei locali, s-a gândit cum să facă să se introducă printre marii poporului aceluia, pentru ca încetul cu încetul să poată propovadui credinţa în Iisus Hristos. A auzit că regele locului căuta un arhitect care să-i facă un palat. S-a prezentat la rege, dându-se drept arhitect. Regele, crezându-l pe cuvânt, i-a pus la dispozitie o mare sumă de bani. Să-mi faci un palat cum nu mai există în lume. Sfântul Toma a luat banii, a plecat şi a încercat să facă din ei milostenie în dreapta şi în stânga, propovăduind milostenia, propovăduind dreptatea, propovăduind frăţietatea şi iubirea între oameni, în numele Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a întrupat, a fost răstignit şi îngropat şi care a treia zi a înviat. Chiar el Toma, le-a spus că L-a văzut înviat! La un moment dat regele a auzit cele ce se întâmplau. L-a chemat pe Toma şi l-a întrebat: “Cum stăm cu palatul?” – “E aproape gata”. – “Cum adica?” “Iată în numele tău am făcut milostenie şi am împărţit banii la săraci. Ţi-am făcut un palat în ceruri”. Regele n-a înteles nimic din toate acestea. Închizându-l, l-a judecat şi l-a condamnat la moarte. S-a întâmplat ca între timp să moară fratele regelui şi, murind acesta, s-a dus în lumea de dincolo. Acolo i s-a oferit să trăiască într-un palat extraordinar, zicându-i-se: “Uite, în acest palat ai putea locui dacă ai avea învoirea fratelui tău, pentru că acest palat îi aparţine lui”. Atunci el a întrebat: “Dar cum să fac să am învoirea fratelui meu?” Atunci îngerul cu care stătea de vorba i-a spus: “Du-te înapoi în viaţă şi spune fratelui tău despre aceasta”. Şi, revenindu-şi din moarte, i-a spus fratelui cele ce i se întâmplaseră. I-a descris palatul, fără să cunoască întâmplarea cu Sf. Toma: “Uite frate, ce mi s-a întâmplat: am trecut dincolo; am văzut acolo un palat extraordinar şi mi s-a spus că e palatul tau. Cum poţi tu să ai un asemenea palat dincolo?” Şi atunci regele şi-a zis: “Acesta trebuie să fie palatul despre care spune Toma că mi l-a zidit prin împărţirea banilor mei la săraci”. L-a chemat la sine şi l-a eliberat din închisoare. Astfel sfântul Toma şi-a continuat opera sa misionarăă de încreştinare în India.

Să ai timp să gândeşti este sursa puterii; să ai timp să te joci este sursa tinereţii; să ai timp să citeşti este izvorul cunoaşterii; să ai timp să te rogi este tăria omului; să ai timp să iubeşti şi să fii iubit este harul lui Dumnezeu; să ai timp să-ţi faci prieteni este calea fericirii; să ai timp să râzi este muzica sufletului; să ai timp să dăruieşti, înseamnă: este prea scurtă ziua ca să fii egoist; să ai timp să muncesti este cheia succesului; să ai timp să fii caritabil (milostiv) este cheia Raiului… (Angelus)

Misionarism

Un preot misionar învăţa pe indieni să scrie pe scrisori data anului 1867. “De ce acest număr mare?” îl întrebară pieile roşii. “Fiindca atâţia ani au trecut de la naşterea lui Hristos îi lămuri preotul”. “Cum? strigară ei atunci, de atâta vreme există creştinismul în lume şi abia acuma l-aţi adus la noi?”

Misiune

Se zice că doi oameni se întorceau din India. Pe vapor au intrat în discuţie. Unul zice către celalalt, care s-a prezentat a fi misionar: “Nu prea înteleg ce rosturi aveţi dvs., misionarii, în India. Am stat câteva luni aici şi n-am vazut nici un creştin. Cred că pierdeţi vremea de pomană”. Misionarul îl întrebă: “Dv. ce aţi facut în India?” – “Am fost la vânătoare de tigri”. – Şi aţi văzut mulţi?” “Foarte multţi” – “Eu – zise misionarul- am stat 20 de ani în India, făcând misiune creştină. Am convertit foarte mulţi şi i-am lăsat creştini. În 20 de ani însă n-am vazut nici un tigru” (Morala: fiecare găseşte ceea ce caută!)

Muncă (artă, creativitate)

Se zice că Michelangelo, marele sculptor şi pictor din Renaşterea italiană, trecea într-o zi pe stradă ăi a văzut în curtea unui cetăţean un bloc mare de piatră, urât, murdar, colturos. L-a întrebat pe proprietar: “N-ai vrea să-mi dai mie piatra aceea?” Proprietarul l-a întrebat la rândul lui: “De ce să ţi-o dau?” -“Fiindcă există într-însă un înger încătuşat şi vreau să-l eliberez!”, a răspuns Michelangelo. N-a înţeles mare lucru proprietarul. Dar s-a bucurat că s-a scăpat de pietroi. “Ia-l!” Şi Michelangelo l-a luat, a înlăturat cu dalta tot ce era încărcătura inutilă, până când, într-o zi, a scos la lumină un înger frumos.

Se zice ca erau doi fraţi, un baiat şi o fată. Băiatul avea o pasiune nestăpânită: să prindă păsările într-o capcană. Fata suferea mult din cauza aceasta. Si atunci s-a hotărât să rezolve situaţia. Cineva a întrebat-o: “Si cum ai procedat?” “Am întrebuinţat trei mijloace”, a răspuns fetiţa. “În primul rând m-am rugat lui Dumnezeu să nu se prindă nici o pasare în capcană, fiindcă fratele meu le închide sau le omoara. În al doilea rând, m-am rugat lui Dumnezeu sa apere păsările, să le trimită în alte părţi, să nu vină aici unde si-a instalat fratele meu capcana”. “Şi în al treilea rând, ce-ai facut?” “În al treilea rând, m-am dus şi am sfărâmat capcana în bucăţele!”

Muncă şi Rugăciune (“Marta şi Maria” în varianta † Antonie Plămădeală)

Se zice ca într-o mânăstire a venit din altă parte un monah foarte evlavios, în căutarea de atmosferă mai monahală decât în mânăstirea din care a plecat. I-a spus stareţului că el doreşte să trăiască după Scriptură, numai cu cuvântul lui Dumnezeu, aşa că să i se îngăduie liniştea cuvenită lecturării şi rugăciunii. În mânăstiri este o regulă: oricine vine este primit şi omenit ca oaspete trei zile. După trei zile trebuie să ia parte la muncă împreună cu obştea monahilor, care trăiesc după principiul din vechime stabilit, “ora et labora” (roagă-te şi munceşte). Stareţul l-a primit pe călugărul nostru, dar după trei zile călugărul s-a trezit cu economul mânăstiri care i-a spus cu binişorul: “După tradiţia noastră, fii Cuvioşia ta bun şi du-te la câmp cu fraţii şi cu călugării noştri. Acum ai împlinit trei zile de când ai venit, aşa că dacă vrei să mai rămâi, asta-i rânduiala din vechime”. Călugărul i-a spus cu blândeţe şi evlavie: -“Părinte econoame, am plecat din mânăstirea cealaltă pentru că eu vreau să trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu, cu lecturi sfinte şi în rugăciune, şi acolo nu putem. Nu mă tulburaţi. Părintele stareţ mi-a îngăduit să ţin regula mea”. Economul se sfătuise înainte cu stareţul, aşa că, îngăduitor, n-a insistat. “Bine părinte, stai, citeşte şi roagă-te”. A venit vremea mesei. S-au dus toţi călugării la masă, au mâncat, dar pe el l-au lăsat în chilie să citească şi să se roage. Aşa s-a petrecut şi la masa de seară, până ce l-a răzbit foamea şi, supărat, s-a dus la stareţ spunându-i: “Părinte, stareţ, mi se pare că Prea Cuvioşiile Voastre mâncaţi de două ori pe zi”. Da, mâncăm”. “Dar pe mine de nu mă cheamă trapezarul la masă? Sunt flămând de două zile”. “Eu i-am spus să nu te cheme. Nu mi-ai spus Prea Cuvioşia ta că eşti unul dintre aceia care trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu? Eu am înţeles: nu eşti un păcătos ca noi, care trebuie să şi muncim, ca să mâncăm. Că noi avem nevoie şi de mâncare. Noi am fost la câmp, am muncit, după aceea ne-am dus şi am mâncat din rodul muncii mâinilor noastre. Pe Prea Cuvioşia ta, dacă trăieşti numai cu cuvântul lui Dumnezeu, te-am lasăt să te hrăneşti cu el!” Îşi va fi cerut iertare tânărul monah şi va fi mers cu ceilalţi la muncă! Şi apoi şi la masă!

Nerecunostinta

Un copac dintr-o pădure, tăiat şi târât la pământ, plângea cu amar. Un tăietor de lemn trecu pe acolo şi-l întrebă de ce plânge. Arborele răspunse: “Nimic nu mă doare ca nerecunoştinţa. Acum câteva zile a venit un om la mine, rugându-mă să-i dau o creangă spre a-şi face coadă la topor. Eu i-am dat, dar ce să vezi, abia potrivi coada şi mă şi doborî la pământ cu câteva lovituri”.

Un pădurar locuia într-o colibă veche, în pădure. Era iarnă afară se pornise o furtună cumplită. Nu avea mâncare şi era în pericol sa moară de foame. Şi atunci apăru în faţa colibei un leu încărcat cu vânat proăspat. L-a chemat înăuntru şi leul a intrat. Omul şi leul au devenit prieteni. Leul a rămas să doarmă şi el înăuntru. Era pe vremea când leii vorbeau, ca în toate fabulele. Dimineaţa, leul politicos l-a întrebat pe pădurar dacă a dormit bine. Omul a răspuns supărat: “Nici o clipă. N-am putut închide ochii. Miroşi atât de rău. Nu trebuia să te las înauntru, animal puturos!” Leul fu foarte nemulţumit, dar nu spusese nimic. Se pregăti să plece. Înainte de a pleca îi spuse pădurarului: “Ia-ţi baltagul tău ascuţit şi bate-mă pe spate cât poţi mai tare. Dacă nu mă bati, te bat eu pe tine”. Omul îl bătu foarte tare pe leu, răzbunându-şi noaptea pierdută din cauza lui. Leul îngenunche de durere dar nu crâcni deloc şi îndată după aceea dispăru schiopătând în pădure. “S-a dus pentru totdeauna”, şi-a zis pădurarul. Trebuie să fi murit din bătaia aceea!” După un an totuşi, pădurarul avu surpriza să-l vadă din nou pe leu în preajma colibei. Era vară şi leul sărea vesel şi sănătos bucurându-se de reîntâlnire. “Nu fi surprins, prietene, îi spuse leul. Eu sunt. Pune-ţi mâinile pe capul meu si vei găsi urma rănilor pe care mi le-ai făcut. Atunci tu te-ai răzbunat, iar eu mi-am potolit pornirea de a te mânca, pentru că mi-ai spus cuvinte jignitoare. Acum, iată rănile mi s-au vindecat şi eu le-am şi uitat. Ceea ce totuşi nu pot uita, deşi te-am iertat, sunt cuvintele grele pe care mi le-ai spus!”

Nemulţumire

O istorioară ne spune: un ţăran se căznea cu aratul şi se necăjea mult din cauza pământului pietros. Dar iată ca veni la el un străin misterios, îi luă plugul din mână, şi trase cu el cele mai frumoase brazde. Ar fi bine acum, dar îmi lipseste sămânţa. Iată şi sămânţa, zise străinul şi presără grăunţele într-o clipă. Dar ploaia îmi va strica semănătura sau soarele o va arde. Aici sunt două cutii, una cu ploaie, una cu soare. Le poţi schimba după plac. Şi într-adevăr la seceriş grâul era frumos. Străinul veni şi întrebă: Ei, eşti mulţumit acum? Aş, dacă este atâta grâu, n-are nici un preţ. Dar într-alt tău sunt numai graunţe de aur, zise străinul şi frecând câteva spice, aurul cel mai curat străluci în mâna sa. O, cum mă va însela jidanul când ma voi duce să schimb aurul, strigă ţăranul. Nici acum nu era mulţumit!

Netulburare (nici de laudă nici de ocară)

Un frate s-a dus la Avva Macarie Egipteanul şi i-a zis lui: “Avvo spune-mi un cuvânt, cum să mântuiesc”. Şi i-a zis lui bătrânul: “Du-te la mormânt şi ocăreşte morţii”. Deci, ducându-se fratele, a ocarât şi a azvârlit cu pietre şi venind a vestit bătrânului. “Si i-a zis: “Nimic nu ţi-au grăit?” Iar el a răspuns: “Nu”. I-a zis lui bătrânul: “Du-te şi mâine şi îi slăveşte.” Deci mergând fratele, i-a slăvit zicând: “Apostolilor, Sfinţilor şi drepţilor”. Şi a venit la bătrânul şi i-a zis lui: “I-am slăvit”. Şi i-a zis lui: “Nimic nu ţi-au raspuns?” A zis fratele: “Nu”. I-a zis lui bătrânul: “Ţie cu câte i-ai necinstit şi nimica nu ţi-au răspuns şi cu câte i-ai slăvit şi nimica nu ţi-au grăit? Aşa şi tu, dacă voieşti să te mântuieşti, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socoteşti, ca cei morţi, şi poţi să te mântuieşti” (Pateric, Avva Macarie Egipteanul)

Normalitate (omul drept, normal)

Într-o veche tradiţie se păstrează amintirea cuiva care s-a dus la un întelept şi l-a întrebat: “Înteleptule, am vazut un om zburând. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?” – ‘”Nu ştiu. Să mă mai gândesc”, a răspuns acela. “Am văzut şi un om mergând pe apă ca pe uscat. Va fi fiind acesta drept în fata lui Dumnezeu?” ” Nu ştiu. Să mă mai gândesc”, a răspuns şi de data aceasta înteleptul. Am văzut însă şi un om ca toţi oamenii, unul ca noi care-şi făcea datoria cea de toate zilele în faţa lui Dumnezeu, dar nu se deosebea cu nimic de ceilalţi oameni, nici zbura, nici nu mergea pe apă ca pe uscat. Acesta cum o fi?” Înţeleptul i-a răspuns fără ezitare: “Acesta este drept în faţa lui Dumnezeu, pentru că acesta face cele ale oamenilor. Nu este dat oamenilor nici să zboare, nici să meargă pe apă ca pe uscat, dar le e dat să fie oameni cumsecade. Şi dacă sunt oameni cumsecade, aceştia sunt drepţi în faţa lui Dumnezeu”.

Numele (valoarea lui)

În oştirea lui Alexandru cel Mare se afla un soldat cunoscut pentru lipsa sa de disciplină şi de curaj în razboaie. Îi fu prezentat regelui. Macedoniei. “Care îţi este numele?” îl întrebă acela – “Alexandru!” răspunse oşteanul. “Porţi numele meu şi mă faci de ruşine cu ticăloşia ta. Ori îţi schimbi numele, ori îţi schimbi purtarea”. Multora dintre credincioşii noştri “creştini” Domnul Hristos le-ar putea face aceeaşi observaţie.

Obişnuinţa (răbdare)

Alcibiade era foarte mirat că Socrate avea o soţie atât de guralivă şi-l întrebă cum de o mai poate suferi. Filozoful răspunse: “M-am obişnuit cu gura ei, care nu mă mai supără ca şi cum aş auzi ţăcănitul roţii de la fântână. Ţăcănitul e supărător câtă vreme nu eşti obişnuit, dar auzindu-l în fiecare zi, nu-i mai dai nici o atenţie…”

Ocara (ca laudă)

Zis-a Avva Macarie: “De s-a făcut întru tine defaimarea ca laudă şi săracia ca bogaţia şi lipsa ca îndestulare, nu vei muri. Căci cu neputinţa este cel ce crede bine şi lucrează cu blagocestie, să cază în necuraţia patimilor şi în înşelăciunea diavolilor” (Pateric, Avva Macarie Egipteanul)

Ocrotire (Dumnezeu ocrotitor)

Zis-a Avva Ioan: “Asemenea sunt unui om carele şade sub un copac mare, şi vede fiare multe şi târâtoare venind spre dânsul; şi când nu va putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac, şi scapă. Aşa şi eu, sez în chilia mea şi vaz cugetele cele viclene deasupra mea; şi când nu voi putea asupra lor, fug la Dumnezeu prin rugăciune, şi scap de vrajmaşul” (Pateric, Ioan Colov)

Odihna (isihie)

A zis Avva Pimen, că zicea Avva Pafnutie: “În toate zilele vieţii bătrânilor, de două ori pe lună mă duceam la dânşii, având până la dânşii depărtare ca douăsprezece mile şi tot cugetul îl spuneam lor şi nimic altceva nu-mi ziceau, decât aceasta: “Ori în ce loc vei merge, nu te număra pre tine şi vei fi odihnindu-te” (Pateric Avva Pafnutie).

Avva Olimbie cel a chiliilor, a fost luptat spre curvie şi i-a zis lui cugetul: “Du-te, ia femeie”. Şi sculându-se a călcat lut şi a facut femeie. Şi şi-a zis lui: “Iată femeia ta. Trebuie dar să lucrezi mult ca să o hrăneşti”. Şi lucra, ostenindu-se mult. Şi după o zi iarăşi călcând lut, şi-a făcut lui fiica, şi zicea gândului său: “A născut femeia ta”. Ai mai multă trebuinţă să lucrezi, ca să poţi să-ţi hrăneşti pe fiul tău şi să-l acoperi”. Şi aşa făcând s-a topit pe sine. Şi a zis cugetului: “Dacă nu mai poţi suferi osteneala, nici femeie să nu cauţi”. Şi văzând Dumnezeu osteneala lui, a ridicat de la el războiul si s-a odihnit (Pateric, Avva Olimbie)

Orbire

Un orb a zis prietenului sau: “Îmi port suferinţa cu durere. Cum aş fi bucuros când nu văd? Nu văd oamenii, care trebuie să fie frumoşi. Nu văd pădurea. Nu văd florile. Nu vad lumina. Nu pot citi cărţile. Dar sunt împăcat şi nu cârtesc. O iau ca pe o încercare a lui Dumnezeu. Si încerc să fiu folositor şi altora. Dar asta este cu totul altceva. Îmi aduc bucurii lucrurile bune pe care le pot realiza, dar suferinţa de a nu vedea nu trece!” Mi-a dat un răspuns omenesc, adevărat, a zis în sine prietenul. De aceea îl cred, îl înţeleg şi-l iubesc…

Într-un tren de distanţă lungă se afla un pasager care în fiecare clipă, uitându-se pe fereastră, exclama: “Minunat! Minunat! Uluitor!” Cei care erau în acelaşi compartiment, până la urmă au crezut că omul nu era prea sănătos. Unul din ei nu s-a putut reţine să nu-l întrebe: “Cum se explică faptul ca în timp ce noi toţi suntem plictisiţi de monotonia peisajului, acelaşi pe sute de kilometri, tu eşti singurul care exclami mereu: “Minunat! Minunat! Uluitor!” Nu şi se pare că exagerezi? Până la urmă ai să ne scoţi din sărite!” Omul răspunse stingherit, dorind să se scuze, dar să fie înţeles: “Am ieşit din spital azi-dimineaţă. Până azi am fost orb din naştere. Un mare doctor m-a operat, iar după ce mi-a scos pansamentele de pe ochi, am văzut pentru prima oară în viaţă. Ceea ce văd eu acum, văd pentru întâia oară. Ceea ce va fi fiind pentru voi un lucru obişnuit, pentru mine e minunat, uluitor, uimitor. Ce frumoasă e lumea!”

Păcatul de a osândi

A zis Ava Moise: “De nu va avea omul în inimă să cum că este păcătos, Dumnezeu nu-l ascultă pe el. Şi a zis fratele: “Ce este aceasta, a avea in inimă că este păcătos”. Şi i-a zis lui bătrânul: “Cel ce-şi poartă păcatele sale, nu le vede pe ale aproapelui sau” (Pateric, Avva Moise).

Patimi (lupta împotriva lor)

Avva Pitirion, ucenicul lui Avva Antonie, zicea: “Cel ce voieşte să izgonească dracii, să robească mai înainte patimile; că pre ori ce fel de patimi va birui cineva, şi pe dracul acesteia îl izgoneste. “Urmeaza mâniei”, zice dracul. Dar dacă pre mânie o vei birui, s-a izgonit dracul acesteia. Asemenea şi pentru fiecare altă patimă” (Pateric, Ava Ptirion).

S-au adunat fraţii odată la Ava Iosif, şi şezând ei, şi întrebându-l se bucura el, şi cu toată osârdia le zicea lor: “Eu împărat sunt astăzi, că am împărăţit peste patimi” (Pateric, Avva Iosif).

Zis-a Avva Theona: “Fiindcă se depărtează mintea de la privirea spre Dumnezeu, pentru aceasta suntem robiţi de patimi (Pateric, AvvaTheona).

Scrie în “Vieţile Sfinţilor” că un bătrân pustnic fiind întrebat de ucenicii săi asupra mijlocului de a combate relele înclinări, le răspunse prin exemplul acesta: el locuia într-un loc cu chiparoţi. Porunci unuia dintre ucenicii săi să scoată un chiparos pe care î-l şi arata. Ucenicul îl scoase îndată, fără nici o greutate, cu o singură mâna. Bătrânul îi arată unul mare pe care îl scoase ucenicul, cu mai multă greutate punându-şi amândouă mâinile. Pentru a scoate un al treilea care era mai mare, trebui ca unul din tovarăşi să-l ajute şi o făcură cu destulă greutate. În sfârşit bătrânul pustnic le arată, unul care, era înalt şi gros, cum sunt copacii mai îmbătrâniţi. Toţi tinerii se străduiră, dar nu reuşiră să-l mişte. Atunci bătrânul le zise: “Iată scumpii mei, cum sunt patimile noastre, la început când încă nu s-au înrădăcinat, ţi-este uşor de a le scoate, oricât de puţin te-ai strădui să lupţi împotriva lor. Dar, când printr-o îndelungată nepăsare, au fost lăsate să prindă rădăcini adânci în inima ta, atunci e greu să le stăpâneşti. Stăruiţi, deci, din vreme, ca să dezrădăcinaţi şi îndepărtaţi pe duşmanii care mai târziu ar duce la pierderea voastră.

Marele pictor italian Leonardo da Vinci a lucrat timp de mai mulţi ani la vestitul său tablou “Cina cea de taină”. Timp îndelungat căuta el pe cineva care să-i poata sluji de model pentru pictarea chipului Mântuitorului. Într-o Duminică, descoperi printre coriştii unei biserici pe un tânar cu o figură foarte blândă şi cu o ţinută frumoasă. Era Petru Bandinelli şi pe acesta îl luă de model, după care făcu chipul Domnului Hristos. Marele pictor avu nevoie apoi de un model pentru chipul lui Iuda. Într-o zi găsi într-o stradă dosnică un cerşetor zdrenţuros şi murdar, pe care-l duse în atelier, dar pensula i-a cazut din mâna, recunoscând în tânar pe Bandinelli. Păcatul îl făcuse ne om ca şi pe Iuda un fiu al pierzarii. Iuda putea să rămâna stâlp al Bisericii, ca Petru sau Ioan, dar păcatul l-a biruit.

Pedeapsa

Un tânăr voia să se căsătorească, dar viitoarea soţie i-a spus: “Nu vin dupa tine dacă nu mă scapi de tatăl tau. Fă-l să plece. Nu pot trăi cu tatăl tău într-o casă. Tânărul o iubea. S-a dus la tatăl său şi i-a spus: “Tată, trebuie să-mi trăiesc şi eu viaţa pe pământ şi iată, viitoarea mea soţie nu vrea să trăiască într-o casă cu tine. Îmi cere să te scot din casă, să te fac să pleci. Ce sa fac? Sfătuieşte-mă. Trebuie să pleci. Dar cum s-o fac? Te iubesc si pe tine”. Tatăl l-a înţeles pe loc şi i-a zis: “Voi pleca eu singur, dar am o rugăminte către tine”- Care?” -a întrebat fiul. – “Nu cine ştie ce, i-a spus tatăl. Să mă conduci pâna în vârful dealului, după ce vom ieşi din sat, până la un anume copac, pe care ţi-l voi arata eu”. Tânărul i s-a părut prea uşoara rugămintea tatălui. Si-a luat bătrânul cele de trebuinţă şi au plecat. Ajunşi la copacul cu pricina, tânărul a vrut să ştie: “De ce ai vrut să te aduc pâna aici, tată”? Bătrânul i-a răspuns: “Pentru că tot până la copacul acesta l-am condus şi eu pe tătal meu, într-o împrejurare asemănătoare. Ceea ce faci tu acum nu e decât fapta mea întoarsă către mine. De aceea am şi acceptat aşa de uşor să plec!” Auzind acestea, tânărul şi-a revenit întru ale sale, şi s-a întors cu tatăl sau înapoi la casa lor. Aşa s-a sfârşit lanţul ispăşirilor. Altfel ar mai fi continuat.

Pocăinţă (pazirea sufletului)

Mai zicea iaraşi bătrânul, fratelui, pentru sufletul cel ce va să se pocăiască. O femeie desfrânată era frumoasă într-o cetate şi mulţi ibovnici avea; şi venind la dânsa un boier, i-a zis: “Făgădueşte-te mie, că vei păzi curăţenia şi eu te iau de femeie”. Iar ea i s-a făgăduit. Si luând-o, a dus-o la casa lui. Iar ibovnicii ei căutând-o, ziceau: “Cutare boier a luat-o la casa sa”. Deci, de vom merge la casa lui şi va afla, ne pedepseşte; ci veniţi pe după casă, să-i fluierăm ei, şi cunoscând glasul fluierăturii, se pogoară la noi, şi noi nevinovaţi ne aflăm”. Iar ea auzind fluierătura, şi-a astupat urechile sale, şi a sărit în cămara cea mai dinăuntru, şi a încuiat uşile. Şi zicea bătrânul, că desfrânata este sufletul, iar ibovnicii ei sunt patimile şi oamenii, iar boierul este Hristos. Casa cea mai dinauntru este lăcaşul cel veşnic, iar cei ce îi fluieră ei sunt viclenii draci, iar el (sufletul) totdeauna fuge către Domnul (Pateric, Avva Ioan).

Se spunea pentru Avva Ioan, că unei tinere i-au murit părinţii şi a rămas sărmană. Iar numele ei era Paisia. Deci, a socotit să-şi facă casa gazdă de străini, spre primirea părinţilor Schitului. A rămas dar aşa primind pre străini vreme multă, şi odihnind pre părinţi; iar după o vreme, după ce a cheltuit lucrurile, a început a fi lipsită. Deci, s-au lipit de dânsa nişte oameni răzvrătiţi şi au schimbat-o din socoteala cea bună. Şi de aceea a început a petrece rău încât a ajuns ea sa curvească. Au auzit părinţii şi foarte s-au mâhnit. Şi grăind Avva Ioan Colov, i-au zis: “Am auzit pentru sora aceea, că petrece rău, şi ea când putea, si-a arătat dragostea ei către noi, iar acum noi să arătam către dânsa dragoste şi s-o ajutăm. Deci, osteneşte-te până la dânsa, şi după întelepciunea ce ţi-a dat-o Dumnezeu, iconomiseşte cele pentru dânsa”. Deci, a venit Avva Ioan la dânsa, şi a zis bătrânei portăriţei: “Spune stăpânii tale, că am venit eu”. Iar ea la gonit zicând: “Voi dintru început aţi mâncat cele ale ei, şi iată că este săracă”. I-a zis Avva Ioan: “Spune-i că foarte am să o folosesc”. Iar slugile ei zâmbind, îi zic lui: “Dar ce ai să-i dai, că voieşti să te întâlneşti cu dânsa?” Iar el i-a răspuns zicând: “De unde ştii ce voi să-i dau ei?” Drept aceea suindu-se bătrâna, i-a spus pentru dânsul. Şi îi zice ei cea tânară: “Aceşti călugări de-a pururea umblă lânga Marea Roşie şi găsesc mărgaritare. Împodobindu-se dar, a zis să-l aducă la dânsa. Deci, după ce s-a suit, apucând ea mai înainte a şezut pre pat. Şi viind Avva Ioan, a şezut aproape de dânsa. Şi căutând în faţa ei, i-a zis: “Pentru ce ai defăimat pe Iisus, de ai venit la aceasta?” Iar ea auzind, a îngheţat cu totul; şi plecând în jos capul său, Avva Ioan a început a plânge foarte. Şi a zis ea lui: “Avvo, ce, plângi?” Iar după ce a căutat, iarăşi s-a plecat în jos plângând, şi i-a zis ei: “Văz că satana joacă în faţa ta, şi nu voi plânge?” Iar ea auzind, i-a zis lui: “Este pocăinţa, Avvo?” Îi zice ei: “Este”. Îi zice lui: “Ia-mă unde voieşti” Îi zice ei: “Să mergem”. Si s-a sculat să meargă după dânsul. Şi a luat seama Avva Ioan, că nimic n-a pus la rânduială, nici a grăit pentru casa sa. Şi s-a mirat. Deci, după ce au ajuns la pustie, s-a făcut seară, şi făcând din nisip un căpatâi mic, si însemnând chipul crucii, i-a zis: “Dormi aicea”. Şi făcându-şi şi lui, puţin mai departe, şi împlinindu-şi rugaciunile, s-a culcat. Iar pe la miezul nopţii deşteptând-se, vede o cale luminoasă, de la cer până la dânsa întărită, şi a văzut pre îngerii lui Dumnezeu ducându-i sufletul. Drept aceea, sculându-se, ţi mergând la dânsa, a încercat s-o trezească . Iar după ce a vazut că a murit, s-a aruncat pre sine cu faţa la pământ, rugându-se lui Dumnezeu, şi a auzit, ca un ceas al pocăinţei ei, s-a primit mai presus decât pocăinţa multora, care zăbovesc, şi care nu arată fierbinţeala unei pocăinţe ca aceasta (Pateric, Avva Ioan Colov)..

Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: “Ce voi face, Avvo, că am căzutv. I-a răspuns lui bătrânul: “Scoală-te iarăşi”. Zis-a fratele: “M-am sculat şi iarăşi am căzut”. Ţi a zis bătrânul: “Scoală-te iarăşi şi iarăşi.” Deci a zis fratele: până când?” Zis-a bătrânul: “Până ce vei fi apucat sau în bine sau în cădere, căci cu ce se afla omul, cu aceea se şi duce” (Pateric,Avva Sisoe).

Odată învătându-si ucenicii, Ava Moise a zis: “Când mâna Domnului omora pe toti cei întâi născuti ai Egiptului, nu era casă în care să nu fie mort”. Apoi bătrânul tăcu. Unul dintre cei prezenţi îl rugă să le tâlcuiască acel cuvânt. Şi a răspuns Avva Moise: “De vom lua aminte la păcatele noastre, nu le vom osândi pe ale aproapelui. Căci numai nebun poate fi omul care, având mortul său în casă, să-l lase pe acesta şi să meargă să plângă mortul aproapelui”.

Se zice că un călugăr din pustie avea o soră despre care a auzit că ajunsese într-o casă rău famată. Călugărul a pornit spre oraş s-o vadă şi să încerce s-o întoarcă pe calea cea bună. Ajungând în faţa casei, cineva i-a spus sorei lui că afară o aşteaptă fratele. A coborât îndată desculţa şi cu capul descoperit. “Cum ai ajuns surioară într-o asemenea degradare?”, a întrebat-o călugărul. Ea a început să plângă şi căzând la pieptul lui l-a rugat: “Vreau să mă îndrept. Scoate-mă de aici”. “Bine du-te şi ia-ţi cele ale tale, încălţămintea şi acoperământ pe capul tau”. “NU, IA-MA ACUM.! Dacă urc, voi intra din nou în mrejele celor ce m-au ademenit aici”. Şi a luat-o aşa. Şi au plecat spre pustie, fratele gândindu-se s-o predea unei mânăstiri de maici pe care o ştia în cale. Pe drum, dupa câteva zile de mers, au văzut în faţă o caravană de arabi. Prin apropiere erau nişte tufe. “Du-te şi te ascunde în tufele acelea. Arabii nu vor crede că eşti sora mea şi mă vor bănui că duc cu mine o femeie, sau, cine ştie, vor încerca să te ia cu ei”. Sora l-a ascultat. Caravana a sosit şi a trecut mai departe. El aşteptă să se întoarcă sora lui din locul unde se ascunsese. Văzând că nu vine, s-a dus s-o caute. A gasit-o moartă. Abia atunci a văzut că picioarele ei goale erau numai răni si gura arsă de arşiţă şi sete. Ea nu se plânsese deloc. A îngropat-o acolo şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere ce s-a întâmplat cu sora lui. A avut o descoperire în vis auzind cuvintele: “Puţin nevoindu-se, dar din inimă pocăindu-se, s-a mântuit!”

Într-unul din marile romane ale lumii, Mizerabilii, scris în secolul trecut, Victor Hugo (1802-1885) povesteşte o întâmplare foarte interesantă cu un anume Jean Valjean. Acesta, în tinereţea lui a furat o pâine. Pentru pâinea aceasta a fost condamnat 19 ani. I s-a plătit pentru un rău mic, cu un rău foarte mare. Şi ce s-a întâmplat? Acesta l-a înrăit. L-a înrăit atât de mult, încât nu aşteptă decât să iasă din închisoare şi să se apuce de şi mai mari rele, pentru a-şi răzbuna timpul pe l-a petrecut acolo pe nedrept. Ieşind din închisoare, s-a dus la un episcop şi i-a furat nişte obiecte din metal preţios. A fost prins repede şi episcopul a fost chemat pentru a-şi recunoaşte lucrurile furate. Episcopul a venit si a zis: “De ce m-aţi chemat? M-aţi chemat degeaba. Eliberaţi pe omul acesta, fiindcă eu i le-am dăruit”. Ei bine, acest gest de iertare l-a schimbat din tâlhar în om cinstit.

Se povesteste că Sfântul episcop Ambrozie al Milanului (340-397) a aflat că împăratul Teodosie cel Mare (379-395) ordonase un măcel la Tesalonic, în Grecia. Când a venit la Milano, în Italia, si a vrut să se împărtăşească, episcopul l-a refuzat chiar din faţa uşilor împărăteşti. Împăratul s-a înfuriat şi i-a adus aminte lui Ambrozie de împăratul David care, deşi adulterin, şi deşi l-a trimis pe Urie la moarte ca să-i ia soţia, totuşi a rămas în istorie ca sfântul si proorocul David. -“Până în prezent- i-a spus Sfântul Ambrozie- Maria Ta ai făcut numai păcatele lui David, nu şi pocăinţa lui. Fă şi pocăinţa lui şi atunci te voi împărtăşi.” Împăratul a făcut pocăinţă publică în biserică. A stat în genunchi vreme îndelungată, înaintea poporului, şi numai după aceea Sfântul Ambrozie l-a împărtăşit.

Crimă şi pedeapsă este titlul pe care îl poartă unul din romanele lui F. M. Dostoievski (1821-1881), una dintre cele mai impresionante opere ale literaturii universale. Din conţinutul cărţii se trage concluzia că, după săvârşirea unei nelegiuiri, conştiinţa omului se trezeşte ca un procuror neînduplecat care îl chinuieste fără milă pe păcătos. Rodion Raskolnikov era un tânăr student, ros de mizerie. Neavând bani pentru a-si plăti taxele, fu silit să renunţe la studiile universitare. Mama şi sora lui erau ameninţate să moară de foame… Cum să iasă din sărăcia cumplită în care se zbătea el şi familia lui? Raskolnikov se hotărî să omoare o bătrână cămătăreasă, să-i fure banii şi bijuteriile ce ştia că le are şi apoi să trăiască liber, să-şi ajute familia, să facă bine cu banii furaţi. Cu un topor ucise bătrâna, ba si pe o soră de-a ei care-l surprinsese asupra faptului, lua banii şi lucrurile scumpe din casă… Dar tihna nu poate dormi pe aceeasi pernă cu fărădelegea, Raskolnikov nu mai avu pace, constiinţa îl mustră şi-l chinui de moarte. O spaimă şi o groază lăuntrică făcură în inima lui un iad. Într-o vreme voi să se arunce în Neva ca să scape de “pedeapsa” care-l urmărea ca o umbră. Liniştea n-a aflat-o decât atunci când s-a predat organelor de poliţie şi şi-a mărturisit crima. Într-o închisoare din Siberia, Raskolnikov şi-a ispăşit fărădelegea printr-o condamnare la muncă silnică. Iar în timpul ispăsirii tânărul a renascut sufleteşte prin suferinţă, s-a convertit la credinţa creştină şi a devenit un om nou datorită unei tinere credincioase, Sonia Marmeladova, cu care s-a logodit. Romanul se termină astfel: “Voiau să vorbească şi nu puteau, scrie Dostoievski. Ochii le erau plini de lacrimi, amândoi erau palizi şi slabi, dar pe chipurile lor străluceau zorile unor schimbari depline, a învierii şi renaşterii lor la o viaţa nouă”.

Se povestea ca o mamă avea un baiat foarte silitor, student la universitate, de unde-i aducea cele mai frumoase rezultate. A venit un război şi băiatul a fost chemat să plece pe front. Fiindcă era un om integru, s-a dovedit a fi un erou. Şi-a dat viaţa pentru patrie. Mamei i s-au trimis veşti despre eroismul său şi felicitări pentru creşterea bună a baiatului. Mama s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită măcar o dată băiatul în vis, ca să-l mai vadă. O singură dată. Rugaciunea i-a fost ascultată şi i-a promis că îi va fi trimis, putând să retraiasca împreună cinci minute din viaţa lor trecută. A fost însă atenţionată: “Gândeşte-te bine, care cinci minute din viaţa lui şi a ta le alegi, pentru aceasta? El va veni să retrăiţi împreună acele minute pe care le alegi acum. Gândeşte-te bine. Vrei sa vină ca student la universitate, cu frumoasele rezultate care te bucurau atâta? Va fi fost aceea bucuria ta cea mai mare, şi ai vrea s-o repeţi? Vrei poate să-ţi vină îmbrăcat de pe front, încununat cu laudele comandanţilor lui, înainte de a muri şi aureolat de eroism? Femeia a stat şi s-a gândit, şi a raspuns: “Nu! Dacă ar fi posibil să-mi fie redat copilul pentru a retrai cinci minute, aă vrea ca ele sa fie din copilaria lui. Fiindcă îmi aduc aminte de o întâmplare cu el, de când era copil. Era în gradina şi a facut o greşeală. Când am ieşit din casă şi am vazut greşeala pe care a facut-o, şi eram gata să-l pedepsesc, a alergat către mine plângând si mi-a cerut iertare. Dar a facut-o cu atâta sinceritate, cu atâta încredere că eu îl voi ierta, s-a lipit de trupul meu cu atâta dragoste, cu atâta părere de rău că m-a suparat, încât nu numai că l-am iertat, dar minutele acelea au fost cele mai frumoase din viaţa mea. Pe acelea nu pot să le uit ţi dacă e posibil, pe acelea aş vrea să le retrăiesc”.

Se zice ca Dumnezeu a trimis odată pe un înger pe pământ, şi i-a spus: “Îngere, du-te pe pământ, umblă pe unde vrei şi cât vrei, şi găseşte-mi cel mai preţios lucru pe care vei crede tu că Mi-l poţi aduce, dintre cele care există pe pământ.” Şi a umblat îngerul prin multe locuri şi multă vreme, cu mare atenţie şi cu multă băgare de seamă. Trebuia să aleagă un lucru care să-i placă lui Dumnezeu, aşa că nu era lucru de glumă. Într-un fel, trebuia să treacă şi el un examen în faţa lui Dumnezeu, asupra capacităţii lui de discernere, de alegere a unui lucru care să fie cu adevărat cel mai valoros. Era pus în situaţia de a arbitra între valori şi de a lua decizia cea mai bună. A nimerit într-un loc unde era în toi un razboi şi unde un om murise la datorie. Lăsase în urmă o familie, lăsase idealuri, lăsase planuri acasă, dar a înţeles să-şi dea viaţa pentru patrie cu generozitate şi eroism. Îngerul s-a apropiat de el şi cules o boabă din sângele lui şi şi-a spus: “Sacrificiul acesta trebuie să fie considerat de Dumnezeu drept cel mai mare”. S-a dus la Dumnezeu, şi a luat Dumnezeu picatura de sânge si a spus: “Într-adevăr, într-adevăr ceea ce Mi-ai adus e un lucru extraordinar, un lucru mare. Dar poate că nu e cel mai mare. Eu ziceam de cel mai mare. Mai du-te, mai umblă, mai plimba-te, mai vezi, mai caută”. Şi s-a dus îngerul din nou şi la un moment dat, a nimerit într-un spital. Acolo era pe moarte o soră de caritate care a îngrijit un bolnav, având o boală infecţioasă, din care cauza nimeni nu voia să îngrijească de dânsul. Ea însă s-a sacrificat îngrijind bolnavul acela, ştiind că se va molipsi şi ea. Ceea ce s-a şi întâmplat. S-a îmbolnăvit şi acum era pe moarte. Îngerul şi-a zis: “Acest sacrificiu trebuie să fie cel mai mare”. Şi i-a spus Dumnezeu: “Îngere, te-ai gândit bine. E mare într-adevăr sacrificiul pe care l-a facut infirmiera pentru aproapele ei. Şi-a dat viaţa pentru el. Dar poate există şi altceva. Poate există şi ceva mai mare. Ia mai du-te”. Şi a venit îngerul iarăşi pe pamânt şi a dat de un brigand, un bandit, un mare hoţ, un fărădelege şi fără Dumnezeu, un om fără nici o normă morală, un om gata la toate relele, fără conştiinţă, care tocmai se hotărâse să se ducă să prade o familie de creştini. Se înarmase cu toate uneltele care îi trebuiau pentru furtul pe care şi-l propusese Aşteptă să se facă seară şi să se înnopteze. Când s-a înnoptat, s-a dus spre casa celor pe care era gata chiar să-i ucidă, numai să-si ajungă scopul. Dar, înainte de a intra în casă, s-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă acolo. Si ce-a vazut înauntru? A vazut o femeie care tocmai îşi culca pruncul. Îşi făcuse rugăciunea, făcea semnul crucii deasupra pruncului şi era gata să-l adoarmă. În clipa aceea hoţul şi-a adus aminte de mama lui, care tot aşa facea şi cu dânsul când era mic, şi un val de remuşcare l-a cuprins dintr-o dată. Parcă s-ar fi întors sufletul înapoi într-însul. S-a gândit la nelegiuirea pe care voia s-o facă. S-a gândit la toate nelegiuirile pe care le făcuse pâna atunci şi impresionat de cuminţenia pe care o văzuse în casă, de seninatatea pe care o citise pe chipul copilului, şi îngrozit de fapta pe care era gata s-o comită, i-a scăpat o lacrimă. Văzând-o, îngerul şi-a zis: “Aceasta trebuie sa fie”! A luat lacrima şi i-a dus-o lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a zis: “Aceasta este. Ai găsit-o. Lacrima de pocăinţă. Lacrima de întoarcere a celui ce părea pierdut pentru totdeauna”.

În Tracia bântuia locurile un tâlhar vestit care ajunsese spaima satelor şi a drumurilor. Nu-l putea prinde nimeni. Împăratul se gândi atunci să-i ofere iertarea, cu condiţia să vina singur la Bizant, să nu mai fure ţi să-i ceară iertare. Auzise de dânsul că nu se lasă sub nici un chip prins de frica pedepsei şi astfel nu mai avea de ales altceva, decât să continue cu viaţa de tâlharie. Aflând acum de iertarea şi condiţiile împăratului, se prezentă înaintea lui, ceru iertare şi precum i se făgăduise, aţa se făcu. După doua zile se îmbolnăvi şi fu dus la spital. Noaptea avu un vis grozav şi când se trezi începu să se roage lui Dumnezeu de iertare pentru toate relele pe care le săvârsise. Obţinuse iertarea oamenilor, dar iertarea de la Dumnezeu începu să-l preocupe acum. Se pomeni plângând, el care nu plânsese niciodata şi nici nu se înduiosase de lacrimile altora. Udă basmaua pe care o avea cu sine, şi perna şi aşternutul. Şi aşa, plângând, boala îl învinse şi trecu în lumea cealaltă. În aceeaşi noapte, după ce îl priveghease pe bolnav pâna târziu, medicul aţipi şi avu un vis. Se facea că vede o mulţime de diavoli, ca nişte fiinţe hidoase, întunecate, care stăteau în jurul patului celui bolnav. Aveau cu dânsii o mulţime de hârtii, de zapise pe care erau însemnate toate păcatele lui, cerându-i sufletul să-l duca în iad. Au apărut şi doi îngeri, ţinând în mâini o cumpană. Pe unul din talere puseseră demonii hârtiile lor. Celalalt era gol. Talerul cu păcatele se lăsă de îndată în jos până la pamânt. Cei doi îngeri se întrebau dacă au ceva de pus pe talerul celalalt. Cautară în viaţa tâlharului ceva bun, dar nu găsira nimic şi erau trişti. Atunci, unul din îngeri observă basmaua udă de pe capul lui. Înţelese că era udă de lacrimi. Nu cumva erau lacrimi de pocainţă? Lua basmaua şi o puse pe talerul gol. Şi în aceeaşi clipă talerul se lasă în jos cu atâta putere, încât zapisele diavolilor săriră în toate părţile şi se risipiră pe jos. În momentul acela doctorul se trezi, se îndreptă spre patul bolnavului şi îl găsi mort. Lânga el era basmaua uda de lacrimi. O luă şi o duse la împarat spunându-i: “Iată basmaua care i-a adus tâlharului iertare şi în ceruri!”.

Post

Zis-a Avva Ioan Colov: “De va voi împăratul să ia vreo cetate, apa întâi o opreşte şi hrana, şi asa vrăjmaşii mor de foamete pierind, se supun lui! Aşa şi patimile trupului: dacă cu post şi cu foamete va petrece omul, vrăjmasii slăbesc către sufletul lui” (Pateric, Avva Ioan Colov).

Zis-a iarăşi: “Şi de la vrăjmaşul este nevoinţa întinsă. Ca ucenicii lui fac aceasta. Deci, cum voi deosebi pre nevoinţa cea dumnezeiască şi împărătească, de cea tiranească şi diavolească? Aratat este, că din măsura cea potrivită. Toată vremea ta să-ţi fie o regulă a postului. Să nu posteşti patru, sau cinci zile, şi în cealaltă să dezlegi cu mulţime de mâncări. Că pretutindenea, trecerea peste măsură este făcătoare de stricăciune. Tânar fiind şi sănătos posteşte că vor veni bătrâneţile cu slăbiciune. Deci până când poţi, pune în jitniţă hrană, ca atunci când nu vei putea, să afli odihna” (Pateric, Maica Singlitichia)..

A întrebat Avva Iosif pe Avva Pimen, cum trebuie a posti. I-a zis Avva Pimen lui: “Eu voiesc ca cel ce mănâncă în fiecare zi, câte puţin să mănânce, ca să nu se sature”. I-a zis Avva Iosif lui: “Când erai mai tânăr nu posteai din două în două zile, Avvo?” Şi a zis bătrânul: “Cu adevărat şi trei şi patru zile, şi o săptamână. Şi acestea toate le-au cercetat părinţii ca nişte puternici, şi au aflat ca este bine în fiecare zi a mânca, dar puţin; şi ne-au arătat nouă că este uşoară calea cea împărătească (Pateric, Avva Pimen).

La un părinte duhovnicesc a venit o femeie şi l-a întrebat ce să faca, ce altă faptă bună să împlinească în locul postului, deoarece, fiind bolnavă şi slabită, nu poate ţine rânduiala abţinerii de mâncare. -“Posteşte cu limba dacă nu poţi posti cu stomacul”, fu răspunsul duhovnicului. – “Într-adevăr înfrânarea gurii este mai de preţ decât postul de pâine şi apă”.

Venise în pustia sketica, la Părinţii cunoscuţi ca făcători de minuni, un tânăr demonizat. Toţi s-au dat deoparte, din smerenie, ca să nu arate ce puteri le-a dat Dumnezeu. Unul din ei înduioşat de suferinţele tânărului, a făcut semnul crucii peste el şi poruncind diavolului să iasă, a ieşit. Dar diavolul i-a zis: “Daca m-ai scos din locuinţa mea, voi intra în tine”. “Vino”, i-a spus bătrânul. Şi demonul a intrat în el şi l-a chinuit doisprezece ani. Bătrânul a îndurat cu tărie şi s-a luptat cu el prin rugăciune neîntrerupta ţi post aspru. Biruit în cele din urmă de bătrân, diavolul l-a eliberat. -“De ce pleci?” l-a întrebat bătrânul. Nimeni nu te alunga”- “Postul tău m-a alungat”, i-a raspuns cel rău şi a dispărut.

Post (linişte)

A zis Avva Dula: “De ne sileşte pe noi vrăjmaşul să lăsăm linistea, să nu-l ascultăm pe el, că nu este nimic asemenea ca ea şi ca postirea, spre ajutor asupra lui. Pentru că ascuţita vedere dau ele ochilor celor dinlauntru” (Pateric, Avva Dula).

Mi-a aduc aminte că, pe când eram călugăr la mânăstirea Slatina, în Moldova, aveam un stareţ vestit în înţelepciune şi virtute şi foarte postitor. Era regula mânăstirii ca în prima săptamână a postului mare nu se mânca nimic de luni până sâmbătă. Sâmbătă la vecernie se mânca în biserică. Se aducea de la bucătărie compot cald pentru toată obştea, ca să înceapă să se obişnuiască monahii cu mâncarea. Stareţul tot postul nu mânca aproape nimic, decât ceva uşor după apusul soarelui. Dar dacă în post venea un oaspete mai de seamă în mânăstire, de la Iaşi sau de la Bucureşti, sau din altă parte, şi voia să-l vadă pe stareţ, eventual să ia masa cu el, stareţul, fără nici o reţinere, lua masa cu el, încât oaspetele găsea că totul se petrecuse normal şi pleca bucuros. El nu ştia însă că după aceea părintele stareţ nu mai mânca o săptămâna! Dar, întru cinstirea oaspetelui se dezlega pentru o masă, socotind că este mai mare dragostea de oameni ţi primirea de oaspeţi şi de străini, decât regula lui de mâncare şi viaţă. După aceea îşi răscumpăra abuzul personal printr-o canonisire de bună voie († Antonie Plămădeală).

Preoţia- chemare grea

Un preot trecea odată pe lângă o casă care se clădea în cuprinsul parohiei sale şi auzi pe un salahor zicând: “Nu este îndeletnicire mai uşoară ca cea de preot, căci nu faci altceva decât să te plimbi cu bastonul în mâna şi cu cartea la subţioară. Aşa mi-ar placea şi mie să lucrez”. Ceilalţi salahori râseră, dar preotul se adresa celui care vorbise astfel şi-l întrebă: “Cât câştigi dumneata pe zi?” “O sută cinzeci de lei”, răspunse acesta. “Ei bine, îţi plătesc eu ceea ce câştigi într-o săptămână întreagă numai vino cu mine”, zise preotul. Salahorul voi să schimbe vorba, dar tovarăşii săi de lucru îl siliră să se ţină de cuvânt. “Acum mergem să vedem un bolnav”, îl lămuri preotul. “Dar de ce boală zace?” întrebă salahorul. “De lingoare (febra tifoida)”, răspunse preotul. “Dacă e aşa, se grăbi să răspundă salahorul, eu ramân afară, pentru că n-am zăcut niciodată de această boala şi pot să mă molipsesc. Şi apoi am nevastă şi copii cărora le-aş putea duce boala. Şi pentru mine e acelaşi lucru, făcu preotul, nici eu n-am zăcut de lingoare, şi am şi eu nevastă şi copii. Trebuie, dar, să mergi oriunde voi merge eu, căci aşa ţi-a fost vorba”. Drept răspuns salahorul întreabă: “După aceea unde mergi? La nişte copii bolnavi de scarlatină (râie) al căror tată a murit de oftică (tuberculoza).” Fără să mai aştepte ce-i va spune preotul mai departe, salahorul făcu câţiva paşi înapoi şi zise: “Dacă este aşa, sunt mai mulţumit cu meştesugul meu şi nu te invidiez”.

Un preot, pe când îşi făcea într-o seara obişnuita lectură din Sfânta Scriptură, auzi bătăi în uşa şi nişte voci aspre, care îi cereau cu insistenţă deschiderea uşii. Deschizând el, intrară nişte bărbaţi mărturisindu-i preotului că sunt bandiţi şi îl rugară să meargă cu dânşii în codru pentru a înmormânta acolo pe un tovarăş al lor. Preotul nu ezită nici un moment să primească chemarea sa de slujitor al lui Dumnezeu. Rasplata o aştepta de la Domnul, de aceea nu primi taxa în aur ce i s-a oferit de bandiţii care l-au însoţit la reîntoarcerea din codru.

Prezent (timp optim pentru mântuire)

Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: “Avvo, au fost doi oameni: unul călugăr şi altul mirean; călugărul a socotit seara ca dimineaţa să lepede cinul şi mireanul a socotit seara ca dimineata să se facă călugăr; însă amândoi au murit în noaptea aceea. Oare, ce li se va socoti lor?” Şi a zis bătrânul: “Călugărul a murit călugăr şi mireanul mirean, că în ce s-au aflat, s-au dus” (Pateric, Avva Pimen).

Prieten (sminteală)

Zis-a Avva Agathon: “De-mi va fi cineva foarte iubit, şi voi cunoaşte că mă duce în vreo greşeală, îl tai (înlatur ) de la mine” (Pateric, Avva Aghaton).

Rai

Povestit-a oarecine din parinţi pentru Avva Pimen şi pentru fraţii lui, ca locuiau în Egipt. Şi dorind muma lor să-i vadă pre dânsii, nu putea. Deci a pândit când mergeau ei la biserică şi i-a întâlnit. Iar ei vazând-o pre dânsa, s-au întors înapoi şi au încuiat uşa împotriva fetii; iar ea stând lânga uşă, striga plângând cu jale multă şi zicând: “Să vă văz pre voi fiii mei prea iubiţi”. Şi auzind-o pre ea Avva Anuv, a intrat la Avva Pimen, zicând: “Ce vom face batrânei acesteia, că plânge la uşă?” Şi dinlăuntru stând a auzit-o pre dânsa plângând cu jale multă, şi a zis ei: “De ce strigi aşa bătrâno?” Iar ea auzind glasul lui, cu mult mai mult striga plângând şi zicând: “Voiesc să vă vad pe voi fiii mei, că ce este de vă voi vedea pre voi? Au doară nu sunt muma voastră? Au doară nu eu v-am născut pre voi? Cu totul sunt căruntă. Căci auzind glasul tău, m-am tulburat”. I-a zis ei bătrânul: “Aicea vrei să ne vezi pre noi, sau în lumea cea de acolo?” I-a zis ea lui: “De nu vă voi vedea pre voi aicea, vă voi vedea în lumea cea de acolo?” I-a raspuns ei: “De te vei sili pre sine-ţi să nu ne vezi pre noi aicea, ne vei vedea dincolo”. Deci s-a dus bătrâna bucurându-se şi zicând: “Dacă cu adevarat vă voi vedea pre voi acolo, nu vreau să vă văz pre voi aicea” (Pateric, Avva Pimen).

Se zice ca la o mânastire era un călugăr care de mulţi ani se chinuia să înteleagă un verset din Scriptură, anume acela că “O mie de ani înaintea Ta e ca o zi” (Ps. 98, 4). În simplitatea lui, călugărul se îndoia: cum o să fie o mie de ani ca o zi? Aşa ceva e imposibil. Psalmistul a greşit. Într-o zi, după vecernie, fiind el paracliser la biserică, a rămas să facă curăţenie. Toţi călugării plecaseră. Deodată vede în biserică, o pasare măiastră. O pasare mare şi frumoasă. El tocmai stingea candelele. Pasărea, spre mirarea călugărului care s-a oprit locului privind-o, a început să cânte o melodie copleşitor de frumoasă, ca un cântec de vrajă. Şi cântând a ieşit afară. Călugărul a ieşit după ea cucerit de melodie. Pasărea a ieşit pe poarta şi îndreptând-se spre livada mânăstirii s-a aşezat pe vârful unui pom, continuându-şi cântecul. Călugărul, înmărmurit, o asculta în extaz. Abia spre căderea nopţii pasărea şi-a înecat cântarea şi, zburând, a dispărut în înaltul cerului. Se făcuse noapte când călugărul se întoarse la mânăstire. Poarta era închisa. Bătu şi strigă: “Dă-mi drumul, părinte portar, sunt cutare, paraclisierul”. Acela deschise poarta, se uita la el, si zise:-“Nu te cunosc părinte!” -“Cum nu mă cunoşti? Sunt paraclisierul. Am plecat acum un ceas din biserică”. -“Nu te cunosc şi nu-ţi dau drumul. Trebuie să mă duc să-l întreb pe stareţ.” S-a dus la stareţ şi i-a spus că a venit un călugăr străin la poartă, care pretinde că e paraclisierul mânăstirii acesteia dar, zise portarul, eu nu l-am văzut niciodată”. A spus stareţul: -“Adu-l la mine”. Şi l-a adus la el. Călugărul a început să-i povestească stareţului: “Eu sunt paraclisierul, părintele Cutare. Nu înţeleg ce s-a întâmplat aici! Prea Cuvioşia Ta de unde ai venit? Cine eşti?”- “N-am venit de nicaieri. Eu sunt stareţul. Şi sunt stareţ aici de 30 de ani”. Mai erau la stareţ câţiva călugări. “Şi acesta cine-i?” întreba el. – “Acesta e economul, celălalt e eclesiarhul “… Nu cunoştea pe nimeni şi nimeni nu-l cunostea pe el. Şi atunci stareţul, care era un om al lui Dumnezeu, întelept şi cu har, după ce s-a convins că monahul era în toate minţile şi că mirarea lui era adevărată, şi-a dat seama că trebuie să fie ceva la mijloc cu părintele acesta care se pretinde paraclisierul mânăstirii. A ascultat şi povestea cu pasărea şi cântarea ei. -“Aduceţi-mi catagrafiile mânăstirii”, a poruncit el, adica registrele în care erau înscrişi călugării de la începutul existenţei mânăstirii. I-au adus registrele. L-au întrebat pe paracliser cum îl cheamă, cine era stareţ când a ieşit el după pasăre, cine era econom, cine era bucătar, şi omul a spus toate numele cu uşurinţa şi cu precizie. Numai că, în catagrafiile vechi, toţi aceştia, inclusiv el, cu numele lui figurau cu 300 de ani înainte. În dreptul numelui sau nu scria ca la ceilalti, ziua si anul trecerii la Domnul, ci era doar o însemnare scurta, cum că într-o seară disparuse din mânastire, întors în lume sau plecat undeva într-o pustie. Stareţul a înteles. Paraclisierul ascultase în chip minunat, în extaz, un cântec din lumea de dincolo, trei sute de ani! L-a întrebat stareţul: “Spune părinte, ce vrednicie deosebită ai avut cât ai stat în mânăstirea aceasta, de ai avut parte de o asemenea întâmplare?” – “N-am făcut nimic deosebit, a răspuns el. Am fost cu ascultare către stareţ şi cu dragoste către toţi. Dar n-am fost vrednic de nimic. Dimpotriva, am fost un mare păcătos, pentru că judecam că nu e drept ce scrie în Cartea Sfântă, ca “O mie de ani înaintea lui Dumnezeu e ca o zi “. Întelegând stareţul taina, i-a spus: “Iată, acum te-a lămurit Dumnezeu că e posibil ca o mie de ani înaintea Lui să fie ca o zi. Du-te şi te spovedeşte, împărtăşeste-te, şi Domnul să fie cu tine”. A facut aşa şi, în aceeaşi noapte, îmbătrânit dintr-o dată peste masură, a trecut în lumea de dincolo. Au trecut în catagrafie, în dreptul lui, ziua şi anul morţii şi, pentru ca nu cumva cineva să creadă că a fost o greşeala, au adăugat o fila pe care au însemnat întâmplarea spre neuitare…

Rabdare (stăpânire de sine)

Un frate oarecare şezând singur deosebi la chilii se tulbura. Şi mergând către Avva Theodor al Fermii, i-a spus lui pentru tulburarea sa. Iar bătrânul i-a zis: “Mergi, smereşte-ţi gândul tău şi te supune şi petreci împreună cu alţii. Şi după câtva vreme s-a întors către bătrânul şi i-a zis lui: “Nici împreună cu oamenii nu mă odihnesc”. Şi i-a zis lui bătrânul: “Dacă nici singur deosebi nu te odihneşti, nici împreună cu alţii nu te împaci, pentru ce ai ieşit la viaţa călugăreasca? Au nu ca să suferi necazurile? Spune-mi, câţi ani ai de când eşti în chipul acesta? Răspuns-a fratele: “Opt”. Zis-a lui bătrânul: “Cu adevarat eu am în chipul acesta şaptezeci de ani şi nici într-o zi n-am aflat odihna şi în opt ani voieşti să ai odihna?” Şi acestea auzind fratele, întărindu-se, s-a liniştit (Pateric, Avva Theodor).

Se zice că o femeie care avea patru copii, era spălătoreasa. Tocmai îşi înşirase rufele spalate cu greu, cu mijloace care nu erau mecanizate, ca acestea din vremea noastră. Erau albe şi curate. Se rupse funia şi cazură în noroi. Femeia nu spusese o vorba. Le spala din nou şi iarăşi le înşira, de data aceasta pe iarba. Veni un câine şi trecu peste toate şi le murdari din nou. Femeia zâmbi: Ce interesant! Câinele n-a lasat nici macar una nemurdarită! Şi le spăla din nou fără să-şi facă inima rea. A văzut în fapta câinelui o intenţionata încercare a răbdarii ei. Şi a trecut examenul!

Un batrân adeseori pătimea şi se îmbolnăvea. Şi s-a întâmplat într-un an să nu se îmbolnăveasca şi s-a întristat cumplit şi plângea, zicând: “M-a părăsit Dumnezeu şi nu m-a cercetat!” (Pateric).

Un bătrân era bolnav de multa vreme şi de multe zile nu putea mânca. Iar ucenicul lui a stăruit să-i facă o fiertură de mâncare, ca să mai prindă putere. Şi îndată, făcând foc, a pus într-o oală o mână de orez să fiarbă. Şi erau în chilie două vase: unul cu miere, altul cu ulei de cânepă, rânced, amar şi împutit, pentru candelă. Ucenicul, voind să îndulcească puţin fiertura, n-a luat aminte din care vas să ia şi în loc de miere a pus în oală ulei rânced şi amar. Apoi s-a dus la bătrânul şi l-a îndemnat sa mănânce. Bătrânul gustând, a cunoscut greşeala ucenicului, dar a tăcut, nezicând nimic. Iar fratele staruia: “Te rog mai mănâncă, căci bune bucate ţi-am făcut şi cu miere le-am îndulcit. Iată că şi eu voi mânca împreună cu tine”. Şi gustând, şi-a văzut greşeala şi s-a rugat de bătrân să-l ierte. Bătrânul i-a răspuns: “Nu te scârbi, fiule, de cele întâmplate. Caci de-ar fi fost voia lui Dumnezeu să-mi puie miere în fiertură, miere ar fi pus. Iar acum ce-a vrut Dumnezeu aceea mi-ai dat”. Şi acestea zicând, bătrânul îndată s-a vindecat de boala sa.

Iată o întâmplare din viaţa lui Thomas Carlyle, istoric britanic (1795-1881), în care stăpânirea de sine i-a ajutat să treacă printr-o aparent ireparabilă suferinţă. Ostenise mulţi ani să scrie o carte. O socotea cea mai bună din toate pe care le scrisese pâna atunci. Avea un bun prieten. Îi trimise manuscrisul pentru a-şi da părerea despre valoarea lui. Acesta puse foile pe un scaun, dar uita să spună femeii de serviciu să aiba grija de ele. Fereastra fiind deschisă, curentul le risipi pe jos. Femeia făcu ordine şi curăţenie şi arse toate hârtiile aruncate pe jos. Aşa avea de obicei instrucţiuni să procedeze. În câteva minute o muncă ştiinţifică de câţiva ani se topi în flăcări. Când auzi Carlyle, nu scoase un cuvânt împotriva prietenului şi a femeii. În dimineaţa următoare se apucă să-şi scrie din nou cartea. A terminat-o şi a fost într-adevar cea mai buna carte a sa. Momentul când şi-a înfrânat mânia cu răbdarea şi cu stăpânirea de sine, a fost momentul cel mai mare al vieţii lui.

Într-o ciocnire violentă, un om a fost ucis. Era fratele unui medic chirurg. Nu mult după aceea ucigaşul a fost rănit grav şi adus în cabinetul doctorului. Nimeni nu credea că acesta îl va opera. “Dumnezeu ne-a învăţat să ne iubim duşmanii. Nu-l pot iubi, dar îl pot opera”. L-a operat şi l-a salvat. Şi-a stăpânit mânia. Şi-a făcut şi datoria de medic, respectând jurământul zis al lui Hippocrat. N-a avut dupa aceea un om mai obligat decât cel salvat, iar cel salvat n-ar fi înţeles prin nimic altceva că gresise ucigându-i fratele.

Râs (ironie)

Se spunea pentru Avva Pamvo, că niciodată nu râdea şi nici macar nu zâmbea. Deci, într-una din zile vrând dracii să-l facă să râdă, au legat de un lemn o pană şi o purtau făcând gălăgie şi zicând: “Alli! alli!” şi văzându-i Avva Pamvo, a râs; iar dracii au început a juca, zicând: “Ha! ha! Pamvo a râs!” Iar el răspunzând, a zis lor: “Nu am râs, ci mi-am facut râs de neputinţa voastră, că atâţia fiind, purtaţi o pană” (Pateric Avva Pamvo).

Receptivitate

Aristip, rugă pe regele Dionisie să-l primească de prieten dar vazând că regele nu vrea să-l asculte, cazu la picioarele lui şi-i îmbrăţişa genunchii; prin aceasta dobândi cererea. Unii au condamnat fapta lui ca înjositoare, dar Aristip le zise: “Vinovat este Dionisie care are urechile la picioare”.

Reciprocitate

Se zice ca un copil se suparase pe tatal sau. Locuiau într-o vale. Ieşind din casă, fără să-l audă cineva, şi-a dat drumul mâniei şi a început să strige: “Te urăsc! Te urăsc!” Cineva din departare striga însă înapoi către dânsul: “Te urăsc! Te urăsc!” Era ecoul propriilor sale vorbe, dar copilul s-a speriat şi s-a întors repede în casă şi i-a spus tatălui său că cineva îl urăşte şi i-a strigat de mai multe ori cuvinte ameninţătoare. Tatăl a înţeles ce s-a întâmplat. L-a luat blând de mâna şi au ieşit afară, cerându-i să-i arate locul unde se afla când a auzit acele cuvinte? L-a pus să strige din acelaşi loc: “Te iubesc!, Te iubesc!” şi îndată i-au venit înapoi aceleaşi cuvinte. “Aceasta e legea vieţii fiule”, i-a zis tatăl sau. “Primim ceea ce dăm. Dăm ură, primim ură. Dăm dragoste, primim dragoste. Ceea ce e important e ceea ce dăm noi întâi. Dacă nu dăm, nici nu primim”.

Recunoştinţă

Într-o localitate se zidise o biserică, dar pentru terminarea turnului lipseau 10.000 de lei. Cei doi epitropi ai bisericii stăteau într-o zi sub un turn şi se sfătuiau de unde sa ia banii necesari. Deodată cazu între ei o grindă, care scapase de sus unui dulgher, dar nu a vătămat pe nimeni. Atunci unul dintre zise: Eu dau 5000, şi eu restul, spuse celalalt.

Un om ajunse la bătrâneţi adânci. Copiii săi îl tot necajeau zilnic, ca să împartă între dânşii averea lui, căci dânşii, în schimb, îl vor îngriji cât mai bine până la sfârşitul vieţii sale. La aceste cuvinte şi îndemnuri dese, bătrânul le zise că le va împlini dorinţa, dar să aştepte pâna la primavară. Venind vremea aceasta, copiii îi aduseră aminte de făgăduiala. Bătrânul luă atunci dintr-un cuib de vrabii, din şură, puii mititei ai unei perechi şi-i vârî într-o cuşcă aşezată în fereastra odăii sale. Nu trecu multă vreme şi iată că, la strigătul puilor închişi, veni perechea bătrâna, tată şi mamă, cu mâncare în cioc pentru odraslele lor. Bătrânul îşi chemă fiii şi, arătându-le cele ce se petreceau între păsări, le zice: “Când vor putea zbura mititeii aceştia am să vă spun hotarât ce-i cu moştenirea. Trecu aşa mai multă vreme. Puişorii căpătară pene, crescură mai mari şi săreau în cuşcă încoace şi încolo, câtă vreme bătrâna pereche le tot aducea regulat hrana trebuincioasă. Când puişorii puteau acum zbura, prinse bătrânul în laţ şi perechea bătrână de păsări. Chemă din nou copiii la sine, le povesti ce a făcut, deschise cuşca şi lăsând puii să zboare afară, vârî în locul lor vrăbiile bătrâne. Să vedem acum, zise moşneagul, dacă puii vor îngriji de părinţii lor cu aceeaşi dragoste şi jertfă, cu care părinţii au îngrijit de dânşii. Cu toate că copiii râdeau de încercarea ciudată a bătrânului lor tată, erau şi ei curioşi să vadă ce se va-întâmpla. Trecură ceasuri întregi, ba zile, şi nici un pui nu se mai întoarse să-ngrijească de părinţii săi închişi în cuşcă. Vedeţi – zise atunci bătrânul către copiii săi, dacă această pereche de păsări ar rămâne pe seama puilor, numaidecât ar muri de foame! Cam aşa e şi între noi, deoarece tare mă tem că, dându-vă vouă averea mea, nici unul nu-şi va aduce, apoi aminte de mine.

Se zice că Dumnezeu a chemat la masă toate virtuţile, şi s-au adunat: Bunătatea, Simplitatea, Adevărul, Credinţa, Dragostea, Speranţa, Mila, Generozitatea, Smerenia, Modestia. Toate erau pline de bună-cuviinţă. Se cunoşteau şi stăteau de vorbă ca bune prietene. Două însă, deşi erau alături, nu vorbeau între ele. Deloc. Acestea erau Binefacerea şi Recunoştinţa. Le-a întrebat Dumnezeu: “Voi de ce tăceţi?” -“Nu ne cunoaştem. Nu ne-am întâlnit niciodată până acum…”

Se zice că cineva a găsit pe câmp un şarpe aproape mort. L-a văzut rece de tot şi s-a gândit să-l pună în sân pentru ca, încalzindu-se, să-şi revină la viaţă. Aşa a şi făcut. Şarpele şi-a revenit încetul cu încetul, a început să mişte, şi omul s-a bucurat că a făcut o faptă buna. Dar, în clipa următoare, a simţit o muşcătură înţepatoare şi abia a avut timp să se scuture de şarpe şi să zică: “Iată cum şi-a aratat recunoştinţa”! Căzu mort.

Se zice că era un om care, în preajma iernii, se trezi fără lemne de foc. Avea nevoie şi de ceva lemne de construcţie. Alerga în pădure, dar acolo constată că toţi copacii aveau crengile sus de tot, şi nu putu apuca nici măcar una s-o rupă. Era pe când copacii întelegeau de vorba omenească… Omul nostru ştia acest lucru şi se rugă de mai mulţi copaci să-şi lase crengile în jos, să-şi facă şi el o sarcină de crengi, să-şi împlinească nevoile. Dar, ca şi cum s-ar fi vorbit între dânşii, copacii nu-i arătau nici o bunavoinţă, ţinându-şi toţi crengile ridicate, parcă dimpotrivă, apărându-le. Unuia singur i s-a făcut mila şi, aplecându-şi câteva ramuri, l-a chemat -“Vino. Mi-e milă de tine!” Omul a prins ramurile, a început să le despoaie de crengi, iar la urma, rupând una mai grosuţă, a auzit zicând: “Pe mine ciopleşte-mă frumos, fă-ţi la fierar un topor ascuţit şi fă-mă coadă de topor. Şi vino cu toporul în padure şi taie câţi copaci vrei. Nu te vei mai ruga de nimeni. Omul făcu aşa. Şi se întoarse în pădure. Încearca-mă în copacul acesta, îi zise coada. Şi omul o încercă. Toporul mânuit bine din coadă, tăia de minune. În curând copacul fu gata să cadă. Înainte de a cădea, omul şi coada de topor îl auzira din nou: – “Să fii blestemat, îi zise omului, că ai încălcat legea recunoştinţei. Mie mi-a fost milă de tine, iar tu, drept răsplată, m-ai tăiat, şi încă pe mine cel dintâi. Asta ţi-e recunoştinţa? De m-ai fi lăsat, ţi-aş fi dat în toate toamnele din crengile mele!” “Iar tu, îi zise cozii de topor, sa fii blestemată în vecii vecilor, şi numele să-ţi fie de ocară în toata lumea, că te-ai întors împotriva mea şi a pţdurii din care te tragi, facându-te unealta acestui nerecunoscător. Şi numele de ocară, coadă de topor, să-l poarte şi omul care va face ca tine”.

Rugăciune

L-au întrebat pre Avva Aghaton fraţii, zicând: “Care faptă bună, părinte, are mai multa osteneală?” Zis-a lor: “Iertaţi-mă, eu socotesc că nu este altă osteneală, ca rugăciunea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voieşte omul să se roage, voieşte vrăjmaşul să-l taie pe el, căci el ştie că nu se împiedică de altceva, fără numai de rugăciunea cea către Dumnezeu. Şi toată petrecerea pe care o va face omul, răbdând întru dânsa, dobândeşte odihna. Iar rugăciunea, până la răsuflarea cea de pe urmă, are trebuinţă de nevoinţă” (Pateric, Avva Aghaton).

Precum este mai mare vederea decât toate simţurile, aşa şi rugăciunea este mai mare decât toate faptele bune (Pateric).

Un farmacist fu trezit într-o noapte de un băiat, care-i ceru o doctorie pentru mama sa grav bolnavă. Farmacistul în grabă dădu băiatului, din greşeală, o sticlă de otravă. După plecarea băiatului observă cu groază greşeala comisa. Alergă în stradă, strigă în gura mare după băiat, dar acesta disparuse. O nelinişte nespusă cuprinse pe bietul om. Atunci, împins de o forţă irezistibilă se aruncă în genunchi şi rugă pe Dumnezeu să-l scape de nenorocirea asta. Abia îşi termină rugaciunea şi la uşa se auzira lovituri puternice. Deschizând uşa, intră băiatul de mai înainte, care îi spuse plângând că fugind spre casa a cazut şi a spart sticla cu doctoria. Farmacistul plânse de bucurie, spre nedumerirea copilului, îi dadu acum doctoria cerută şi deveni un creştin foarte ataşat de biserică.

Într-un oraş au intrat recruţii. Intrase cu dânşii şi unul foarte evlavios. În prima seară după ce s-a sunat culcarea, el îngenunche lânga pat şi-şi făcu rugăciunea. Ceilalţi izbucniră în râs, azvârliră cu chipiul în el, începură să fluiere. Toate acestea nu-l abătură însă de la rugăciunea lui. În seara a doua zgomotul se mai potoli, în cea de-a treia la fel. Zgomotul înceta şi mai mult în seara a patra, iar într-a cincia el deveni tot mai mic. În seara a şasea un camarad strigă, arătând spre cel ce se ruga: “Acesta este un om adevarat. El poate sta în faţa duşmanului”. De atunci toţi tovarăşii îl respectară.

În apele oceanului s-a scufundat un vapor. A scapat cu viaţa un singur călător. Folosind o barcă de salvare s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu. Nu putea şti dacă vâslind, se apropie sau se departează de o posibilă insulă, pe care nu o vedea nicaieri. Într-un târziu barca a ajuns la un ţărm. Era noapte. A tras barca la mal şi a pornit cu grijă spre interior. Nu ştia ce era: o insulă, un continent. A făcut un foc de vreascuri şi ierburi, l-a întreţinut mereu până dimineaţă când, la lumina zilei, a constatat ca era pe o insulă nelocuită. Părea a fi populată totusi de animale salbatice. Şi-a construit o colibă şi grija lui cea mai mare a fost să nu lase focul să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în şir. Se ruga lui Dumnezeu să-l descopere vreo corabie care ar trece pe acolo, dar se vedea că zona nu era navigabilă. Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, obosit, a adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic şi focul lui mic, alcătuit din jar acoperit cu ştiinţa dobândită de-a lungul anilor, răscolit, i-a aprins coliba, transformând-o într-o vâlvataie. A sărit ca ars, a încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată ridicând spre înălţimi o lumină mare. Spera să-şi oprească la urma atâta foc din toată lemnaria ce ardea, cât să-l ajute să-şi aiba măcar focul mai departe, pentru că chibrituri nu mai avea de mult. Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să-şi salveze macar atât. Dar spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torenţială extraordinară care îl stinsese până la ultimul cărbune aprins lăsându-l în întuneric şi disperare. Nu mai stia ce i se va întâmpla. Nu mai avea nimic. Totul era pierdut. Se parea ca rugaciunile nu-i fusesera ascultate. Dupa ce statu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri, cu ochii în lacrimi. Dimineaţa se petrecu însă un fapt cu totul neaşteptat. Îl treziră din somn voci de oameni care strigau: “E cineva pe aici?” Se ridica şi răspunse strigând cât îl ţinea vocea: “Da, aici!” Se întâlniră. Erau nişte marinari. “Am vazut focul pe care l-ai aprins asta-noapte. Ne-am imaginat că este un apel. Am lăsat vaporul în apele navigabile şi am venit cu o şalupă. Eşti desigur naufragiat. Ştiam că insula e nelocuită”. Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul fusese ultima nenorocire pe care i-o trimisese Dumnezeu, şi iată că Dumnezeu îi aprinsese focul ca să poată fi văzut şi salvat!

În afara de cele amintite mai înainte, ne aducem aminte ca C. S. Lewis, scriitor american (1885-1951) povesteşte că un diavol era foarte îngrijorat ca un om pe care avea sarcină sa-l pregatească pentru iad, începuse sa meargă la biserică. Atunci diavolul i-a scris o scrisoare lui Satan, întrebându-l ce să facă. Acesta i-a răspuns să nu se neliniştească, dar să se ţină mereu de omul lui. Chiar şi în biserică. “Fă-l să se preocupe de lucruri mărunte”, l-a sfătuit Satan cel Mare. “Fă-l să gândească, de pildă, ca paraclisierul e un ipocrit, că unul are pantofii scâlciaţi, că vreo doamnă e îmbracată cam excentric, că preotul n-are voce frumoasă, şi aşa mai departe. În felul acesta nu se va mai concentra în rugaciune…”

Un tată pleacă cu copilul său să se plimbe spre o pădure. Trec pe sub un măr şi copilul cere: “Tată dă-mi şi mie un măr”. Şi tatăl culege un măr şi i-l da. Merg mai departe, şi copilul vede o floare frumoasă. Şi spune: “Tată vreau şi eu una din florile acelea”. Şi tatăl rupe o floare frumoasă şi i-o da. Mai încolo copilul vede un tufiş cu fructe roşii, foarte atrăgătoare, şi cere: “Tată dă-mi şi mie din fructele acelea roşii”. Şi tatăl îi răspunse: “Nu, acestea nu pot fiule să-ţi le dau”. Şi copilul începe să plângă, fiindcă fructele roşii erau frumoase, şi le bănuia gustoase. Şi plânge. Nu înţelege de ce până acum i s-au dat de toate, dar aceste fructe roşiii i se refuză. Se întoarce nemulţumit acasă, întristat. Tatăl nu i-a explicat de ce nu i-a satisfăcut dorinţa. Era prea mic ca să înţeleagă. Poate va fi încercat, dar copilul n-a înţeles şi a plâns mai departe, dorindu-şi fructele roşii aşa cum erau, pentru că erau frumoase. Tatăl nu-i dăduse acele fructe, pentru că erau otrăvitoare, ceea ce copilul nici nu ştia, nici nu înţelegea. Tatăl a apărat viaţa fiului, iar plânsul se va transforma în vorbe de mulţumire când copilul va creşte. Acum înţelegem de ce Dumnezeu nu ne împlineşte unele cereri…

Rugăciune pentru cei morţi

Un cipriot căzuse în mâinile perşilor şi a fost băgat la închisoare. Ai lui de acasă l-au crezut mort şi i-au făcut rugaciuni de pomenire la Crăciun, la Paşti şi la Duminica Mare. Peste patru ani omul a izbutit să evadeze din închisoare şi să se întoarcă acasă la părinţi. A fost mare bucuria şi i-au spus că făcusera pentru el rugăciuni ca pentru un om mort. Întrebă când au făcut rugăciunile. Îi spuseră. Şi atunci el le mărturisi că exact în acele zile venea la el un om îmbrăcat în alb care îi scotea cătuşele şi îl ducea să se plimbe, până când, în ultima zi, nu l-a mai dus înapoi în închisoare, ci i-a dat voie să plece.

Rugăciunea lui Mihai Viteazul

Înainte de a ajunge pe tronul Munteniei, Mihai Viteazul fiind primit competitor la Domnie, fu închis de Alexandru Bogdan, Domnul Muntenei. Urma să fie executat. În ziua fixată pentru acest scop, Mihai fu luat din temniţă şi dus spre locul osândei. Când îl duceau în drum trecând pe lângă Biserica Albă, a cerut voie să se închine. Astfel, dându-i-se voie, el a intrat în biserică şi făgădui Sfântului Nicolae că de va scapa cu viaţă, va zidi o biserică pe numele lui. Rugăciunea a ajutat: călăul, un fost servitor al lui Mihai, s-a îngrozit văzându-şi stăpânul. A aruncat deci securea şi a rupt-o la fugă, iar boierii cerură graţie pe seama lui Mihai, ceea ce se încuviinţă. Drept mulţumită, Mihai a zidit o biserică şi ea există şi azi sub numele de Mihai Vodă.

Trei tineri scăpaţi dintr-un naufragiu au reuşit să ajungă într-o insulă nelocuită. Vaporul s-a scufundat şi ei si-au organizat viaţa cum au putut, având acolo cele de trebuinţă. Nu ştiau nici o rugăciune. Ştiau doar că Dumnezeu este Treime, aşa că au imaginat o rugăciune simpla: “Trei voi, trei noi, miluiţi-ne pe noi”. Toată viaţa, până au ajuns la 90 de ani, au rostit această rugăciune. La o vreme, a ajuns acolo un vapor, din întâmplare căci marea era greu navigabilă şi pe vapor era şi un episcop. Văzând semne că insula ar fi locuită, în ciuda indicaţiilor hărţilor că ar fi pustie, au coborât toţi de pe vapor şi i-au găsit acolo pe cei trei, ninşi de ani şi de aşteptare. Episcopul i-a întrebat ce rugăciuni ştiu şi ei i-au răspuns: “Ştim o rugăciune simplă, compusa de noi, fiindcă la vremea naufragiului, nu prea eram dintre cei cu educaţie religioasă. Şi şi-au descoperit textul rugăciunii. Episcopul le-a spus că nu e de ajuns şi că sunt în primejdie să-şi piardă mântuirea. I-a povăţuit să înveţe măcar rugăciunea domnească, “Tatăl nostru”. I-a învăţat rugăciunea “Tatăl nostru”, iar capitanul i-a invitat să se întoarcă înapoi în ţările lor. N-au vrut. Erau prea bătrâni şi se obişnuiseră acolo pe insulă. Într-o zi vaporul a plecat. Dar n-a apucat să se departeze mai mult de o zi de mal, că la un moment dat cei de pe vapor i-au văzut cu stupefacţie pe cei trei bătrâni venind spre vapor şi umblând pe apă ca pe uscat. Comandantul a oprit vaporul şi episcopul i-a întrebat: “Ce-i cu voi? V-aţi răzgândit? Vreţi să vă întoarceţi înapoi în ţările voastre?” “Nu, a răspuns unul dintre ei, dar am uitat jumătate din rugăciunea ce ne-ai învaţat, şi ne temem să nu ne pierdem mântuirea, aşa cum ai spus Prea Sfinţia Ta. Până la jumatate merge, dar mai încolo nu mai merge”. Episcopul şi-a dat seama atunci ca oamenii nu mai aveau nevoie de nici o altă rugăciune, în afară de aceea pe care o ştiau ei. Aceea era rugăciunea în duh şi în adevăr, pentru că era adresată lui Dumnezeu din suflete curate, cu toată credinţa, cu toată forţa sufletului lor. Numai aşa se putea explica darul ce-l căpătasera, de a merge pe apă ca pe uscat. Şi atunci le-a spus: “Duceţi-vă înapoi şi ziceţi-va mai departe rugaciunea voastră, şi mântuiţi-vă în Domnul, şi rugaţi-vă şi pentru noi!”

Tacere (discretie, duhovnic)

Trei parinti aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Si cei doi îl întrebau pentru gândurile sale si pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tacea, neîntrebându-l nimic. Iar dupa multa vreme i-a zis Avva Antonie lui: “Iata atâta vreme ai de când vii aici si nimic nu ma întrebi!” Si raspunzând fratele, i-a zis: “Destul îmi este numai sa te vad, parinte” (Pateric, Avva Antonie).

Avva Teofil Arhiepiscopul s-a dus odata la Skit. Si adunându-se fratii au zis lui Avva Pamvo: “Zi vreun cuvânt, parinte, ca sa se foloseasca”. Zis-a lor batrânul: “Daca nu se foloseste de tacerea mea, nici de cuvântul meu nu poate sa se foloseasca” (Pateric, Avva Theofil).

Zise Avva Isodor Pelusiotul: “Viata fara de cuvânt mai mult foloseste decât cuvântul fara de viata. Caci viata, si tacând foloseste, iar cuvântul si strigând, supara. Iar daca si cuvântul si viata se vor întâlni, fac o icoana a toata filozofia” (Pateric, Avva Isidor). Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: “Mai bine este a vorbi, sau a tacea?” I-a raspuns lui batrânul: “Cel ce vorbeste pentru Dumnezeu, bine face si cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea” (Pateric, Avva Pimen).

A zis iarasi: “Este om, carele se pare ca tace, dar inima lui osândeste pe altii. Unul ca acesta totdeauna graieste. Si este altul care de dimineata pâna seara graieste, si tacerea tine, adica fara de folos nimica nu graieste” (Pateric).

Un filosof batrân a fost întrebat pentru ce i s-au dat omului doua urechi si numai o gura. El raspunse: “Pentru ca mai mult sa auda decât sa vorbeasca.”Ruşinare

Odată, la Sf. Efrem, din îndemnare oarecare, a venit o desfrânată care cu măgulire să-l tragă spre împreunare urâtă, iar de nu, măcar să-l pornească spre mânie, că niciodată nu-l văzuse cineva mânios. Şi a zi ei: “Vino după mine”. Şi apropiindu-se la un loc întru carele era mult norod, a zis ei: “În locul acesta vino să facem precum ai voit”. Iar aceea vazând norodul, a zis lui: “Cum putem aici să facem, atâta norod stând şi să nu ne ruşinam?” Iar el a zis către dânsa: “Dacă de oameni ne ruşinăm, cu mult mai vârtos trebuie să ne ruşinăm de Dumnezeu carele vădeşte pe cele ascunse ale întunericului”. Iar ea ruşinându-se, s-a dus fără de isprava (Pateric, Sf. Efrem).

Sacrificiu

Doi eschimoşi, bărbat şi femeie, treceau cu copilul lor peste un râu mare. Când erau pe la mijlocul râului, sub greutatea lor, luntrea începu să se scufunde. Atunci bărbatul dezbracă veşmântul său de piele şi voi să se arunce în apă. Femeia însă îi strigă: “Stai, eu nu pot merge nici la vânat, nici la pescuit, nici să mă lupt cu urşii. De copilaşul nostru trebuie să te grijeşti. Să trăiesti fericit.” Zicând acestea, apucă copilul îl strânse odată la piept, şi despărţindu-se de ei se aruncă în râu. Când aparu pe apă, era moartă, dar pe faţă avea zâmbetul de fericire cu care s-a jertfit pentru viaţa copilului ei.

Sănătate

Un filozof din antichitate era atât de sărac, încât n-avea cu ce să se încalţe. Odata se duse la templu spre a se plânge zeilor de necazul sau. Dar la intrarea în templu văzu un cerşetor care nu avea nici picioare. Atunci filozoful mulţumi zeilor pentru că picioarele sale sănătoase…

Sârguinţa (milostenie)

Şi iaraşi a zis: “Sufletul este asemenea izvorului: de-l vei curăţi, va izvorî, iar de îl vei astupa, va pieri” (Pateric).

Zis-a încă şi aceasta: “Dumnezeu cu foarte puţin preţ vinde dreptăţile la cei ce se sârguiesc să le cumpere: pe o bucăţică de pâine, pe o haină proastă, pe un pahar cu apă rece, pe un bănisor…” (Pateric, Avva Epifanie)

Sfânta Împărtăşanie

Un ceas dupa moartea marelui scriitor francez Victor Hugo un prieten intră să-l vadă pe răposat. Omul a ramas foarte mirat văzând pe faţa mortului întiparită o expresie de spaimă. “De ce arată aşa?” – întrebă el pe una din slugi. “Fiindcă a avut un sfârsit cumplit. Înainte de a-si da sufletul, stapânul meu s-a ridicat neliniştit. Faţa îi era tulburată ca în faţa unui pericol. Degetele mâinilor i s-au strâns în deznadejde şi stăpânul meu a strigat de două ori: “Un preot! Un preot!” Am alergat în grabă la o biserică, am chemat un preot să vină la cel ce avea nevoie să-şi cureţe sufletul, preotul a venit, dar când a ajuns în casă era prea târziu: stăpânul meu se sfârşise, nespovedit şi neîmpărtăşit cu sfintele Taine. De asta a rămas groaza asta întiparită pe faţa dânsului”.

Sfinţenie

Se zice despre Sfântul Antonie cel Mare că spre sfârşitul vieţii, când ajunsese la o sfinţenie de toţi recunoscută, a pus o întrebare lui Dumnezeu, care ar putea părea nesăbuită şi cam lipsită de smerenie, dacă n-ar fi o introducere pioasă la o povestire care vrea să ilustreze tocmai această idee a accesibilităţii tuturor oamenilor la sfinţenie. L-ar fi întrebat: “Doamne, mai este vreunul pe lumea aceasta mai bun decât mine?” Putem însă să întelegem întrebarea şi ca izvorâtă din smerenie, dorind să ştie dacă e vreunul mai bun decât dânsul ca să-l imite, să-i slujească de model, să încerce să devină şi el pe masura lui. Dumnezeu i-a trimis un înger care l-a povăţuit aşa: “Du-te în oraşul Alexandria şi primul om pe care-l vei întâlni, să ştii că este mai bun decât tine”. S-a dus. Şi a întâlnit pe un om oarecare, curelar, şi l-a urmat până la locuinţa lui. Lucra obiecte din piele, cârpea încălţăminte, hamuri de cai şi atât. N-a vazut nimic deosebit la dânsul. Ba mai avea şi o familie grea. A crezut că s-a înşelat. L-a întrebat pe om: “Ce faci tu în mod deosebit în faţa lui Dumnezeu?” Omul i-a spus: “Nu fac absolut nimic deosebit. Mă scol de dimineaţă şi-mi fac rugăciunea şi trec la lucru în atelier. La amiază îmi fac rugăciunea, mănânc împreună cu familia şi mulţumim toţi lui Dumnezeu, după obicei. Seara nu mă culc înainte de a-mi face din nou rugăciunea. Mă port bine cu soţia şi am grijă de copii să aiba cele trebuincioase hranei şi îmbrăcămintei. Nu iau mai multe decât mi se cuvine pentru lucru pe care îl fac altora şi, după cum se cuvine, nu fac rău nimanui. Atât”. Dacă la început sfântul crezuse ca s-a înşelat în privinţa omului, de data aceasta şi-a dat seama că daduse tocmai peste cel pe care îl cauta. Omul acesta, aşa făcând, era drept în faţa lui Dumnezeu, şi era chiar mai drept decât dânsul care făcea tot felul de nevoinţe şi posturi, acolo în pustie. Îşi zicea că din când în când se mai şi mândrea, şi îl chinuiau diferite gânduri şi ispite care îl asalteaza mai uşor pe omul singur. Din când în când se mai compară cu alţii. Din când în când îi mai judecă pe alţii, iar bine altora nu le prea făcea, decât prin rugaciune, dar nu din sudoarea frunţii şi din oboseala mâinilor. Acest curelar nu judeca pe nimeni, îşi ducea viaţa cinstit şi liniştit, fără să facă în aparenţă nimic extraordinar. Era doar un om cumsecade. Un foarte obişnuit om cumsecade.

Smerenie

Zis-a Avva Ioan, că poarta cerului este smerenia. Şi părinţii noştri, prin multe ocări bucurându-se au intrat în cetatea lui Dumnezeu (Pateric, Avva Ioan Colov).

A zis Avva Ioan: “Cine a vândut pre Iosif?” Şi a răspuns un frate, zicând: “Fraţii lui”. I-a zis lui bătrânul: “Nu, ci smerenia lui l-a vândut că putea să zică, că frate al lor este, şi să răspundă împotriva; ci tăcând pentru smerenie s-a vândut pre sine; şi smerenia l-a pus ocârmuitor peste Egipt” (Pateric, Avva Ioan Colov).

O femeie având patima la sânul ei, care se cheamă carchin (cancer), auzind de Avva Longhin, a căutat să se întâlnească cu dânsul. Deci şedea el la semnul al noualea de la Alexandria. Şi căutând femeia, s-a întâmplat fericitul acela de adună lemne pe lângă mare. Şi găsindu-l pe el i-a zis lui: “Avvo, unde locuieşte Avva Longhin, robul lui Dumnezeu?” – neştiind că el este. Iar el i-a răspuns: “Ce voieşti de la înşelatorul acela? Nu te duce la dânsul, căci este amăgitor. Dar ce este aceea ce ai?” Iar femeia i-a arătat patima şi făcând el semnul crucii peste locul acela, a slobozit-o zicând: “Du-te, şi Dumnezeu te va tămădui, căci Longhin cu nimica nu poate să te folosească.” Deci s-a dus femeia, crezând cuvântul lui şi s-a tămăduit îndată. După acestea povestind ea către oare care lucrul, şi semnele bătrânului spunându-le, a priceput că el este Avva Longhin (Pateric, Avva Longhin). Altă dată iarăşi i-au adus lui unii pe un îndrăcit. Iar el zicea către dânsii: “Eu n-am ce să vă fac. Ci mergeţi mai bine la Avva Zinon”. Apoi când a început Avva Zinon să gonească pe diavolul, a început a striga diavolul: “Acum socoteşti, Avvo Zinone, că pentru tine ies? Iată, Avva Longhin se roagă împotriva mea şi temându-mă de rugăciunile lui ies, că în altfel ţie nu-ţi dam răspuns (Pateric, Avva Longhin). Trecând odată de la luncă la chilia sa, Avva Macarie ducea smicele de finic, şi iată l-a întâmpinat pe el diavolul pe cale cu secera şi vrând să-l lovească n-a putut. Şi i-a zis lui “Multă greutate am de la tine, Macarie, căci nu pot birui asupra ta. Căci, iată, ori ce faci şi eu fac. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruiesti”. I-a zis lui Avva Macarie: “Care este?” Iar el a zis: “Smerenia ta şi pentru aceasta nu poci asupra ta” (Pateric, Avva Macarie Egipteanul).

Traia odată un savant, care era renumit pentru prietenii săi cei mulţi. Odată fu întrebat, cum a ajuns să aiba un aşa mare număr de prieteni. El răspunse: Eu nu mă feream şi nu mă ruşinam să cer lămuriri, asupra lucrurilor pe care nu le cunoşteam, de la toţi acei care puteau să mă lămureasca.

La o mânăstire s-a facut masă după sfânta slujbă la care lua parte tot soborul. Un frate străin a intrat şi el în sala de mese şi se ospata cu fraţii. Economul mânăstirii, intrând în trapeză, l-a zărit şi a zis: “Cine te-a poftit aici? Cum îndrăzneşti? Ieşi afară!” Omul, sculându-se, a ieşit şi şedea pe o bancă mai de-o parte. Dar faţa lui era voioasă de parcă nimic neplăcut nu i s-ar fi întâmplat. Un călugăr a intrat în vorbă cu el şi l-a întrebat: “Cum de nu te-ai mâhnit, căci iconomul nostru te-a ocărât şi te-a scos afară de la masă?” Acela a raspuns: “Când veneam la biserică, mi-am pus în minte gândul că sunt păcătos şi nevrednic ca un câine, care, atunci când este alungat, se duce, când îl chemi, vine”. Mult se folosi călugărul de acest cuvânt!

Se spune ca marele compozitor francez Charles Gounod (1818-1893) ar fi spus odată unor elevi ai săi: “Cu cât creşti şi devii mai mare în creaţiile tale, cu atât îi priveşti cu mai mult respect şi cu mai mare smerenie pe marii creatori dinaintea ta. La vârsta voastră ziceam: “Eu”. Eu eram cel mai mare. Când am împlinit vârsta de 25 de ani, am început sa zic: “Eu şi Mozart”. Astazi zic: “Mozart!”

Călătorind prin ţară, regele Frederick al VI-lea al Danemarcei (1671-1730) a intrat într-o zi într-o şcoală primară dintr-un sat. A găsit copii inteligenţi şi vioi şi s-a gândit să le pună o întrebare: “Care au fost cei mai mari regi ai Danemarcei?” Toata clasa, într-o voce, a raspuns: “Canut cel Mare, Waldemar şi Cristian al IV-lea”. Învatatoarea a şoptit ceva la urechea unei fetite şi aceasta a ridicat mâna. “Mai ştii şi altul?” o întrebă regele. “Da, Frederick al VI-lea”. Adica, chiar el. Îi va fi placut regelui, dar a întrebat-o: “Ce fapte mari a săvârşit?” Fata a lăsat capul în jos şi ruşinata a raspuns: “Nu ştiu” – ” Nu te mâhni, fetiţo – îi spuse regele – nici eu nu ştiu!”

Se zice că Dumnezeu s-a adresat odată lui Moise şi i-a spus: “Alege-ţi din tot poporul tău o mie dintre cei mai buni”. Şi Moise a ales o mie dintre cei mai buni. După aceea i-a spus Dumnezeu: ” Acum alege din această o mie, zece care să fie cei mai buni”. Şi a ales Moise zece. După aceea iaraşi a vorbit Dumnezeu şi i-a spus: “Alege din aceşti zece pe cel mai bun”. Şi l-a ales Moise pe cel mai bun. Şi atunci i-a spus Dumnezeu: “Vreau să văd dacă l-ai ales bine. Trimite-l pe acesta unul, ca în termen de patru ani, să-l găsească pe cel mai rau om din lume”. Şi a umblat bietul om căutând în dreapta şi în stânga şi mereu îndoindu-se. Gasea uneori pe unii care păreau foarte răi, dar îşi zicea: “De unde ştiu eu, poate că aceasta este doar o aparenţă. Poate că el în sinea lui e om drept. Poate că aşa îmi apare mie. De ce să-l judec eu? Eu n-am dreptul să mă înşel. Dacă m-a ales Moise ca pe cel mai bun din poporul lui Israel, înseamnă că eu nu am dreptul să mă înşel”. Şi a căutat, şi a căutat şi a ajuns până în ultima zi. Si atunci a zis: “Va sa zică nu sunt în stare să-l aflu pe cel mai rau. Ia să mă întorc eu către mine. Sunt eu oare chiar cel mai bun? Câte greşeli nu am eu, şi Moise m-a ales totuşi pe mine, poate neştiind el câte ascunzişuri am eu. Şi dacă aş fi eu cel mai bun cu adevărat, şi înţelept, aş fi ştiut să-l găsesc pe cel mai rău”. Şi s-a dus înapoi la Moise şi i-a spus: “N-am găsit. Eu cred că eu sunt cel mai rau.” Şi atunci din nou i-a vorbit Dumnezeu lui Moise şi i-a zis: “Acesta fiindcă nu i-a judecat pe ceilalţi, fiindcă nu s-a aşezat deasupra celorlalţi, fiindcă s-a judecat pe sine, acesta este cel mai bun. Într-adevar, bine l-ai ales!”

Smerenie falsă

Se zice ca la o mânăstire un călugăr îi tot mărturisea stareţului cu toată smerenia: “Părinte stareţ, sunt păcătos, nu sunt în stare de nimic, sunt mai rău decât ceilalţi”. Era un smerit cu semnele desăvârşirii. Stareţul îl ţinea de foarte bun călugăr şi la arătare chiar era. Până într-o zi, când stareţului i-a venit în gând să-l pună la o mică încercare. Venind din nou tânărul călugăr la el, i-a spus: “Am auzit că nu prea îţi faci datoria, şi fraţii vorbesc că dormi prea mult, mănânci pe ascuns, lipseşti de la pravilă”. Şi odată i-a sărit ţandăra: “Cum adică? eu nu îmi fac datoria? Cum adică? Sunt eu mai păcătos decât dânşii?” Stareţul l-a întrebat pe loc – “Parcă aşa spuneai înainte: că eşti păcătos! Voiai să-ţi araţi un chip al smereniei pe care nu-l aveai, ca să ţi-l ascunzi pe cel adevărat, al mândriei. Du-te. Nu eşti smerit, ci pur şi simplu păcătos. Smerit e cel care îşi recunoaşte slăbiciunile. Şi să mai ştii că smerenia devine virtute când îndreaptă slăbiciunile, nu când doar le afirma şi le cocoloşeste! Şi smerit nu e cel care zice despre sine ca e smerit, ci acela care rabdă cu smerenie şi adevărul şi neadevărul spus de alţii despre sine”

Sinceritate

Într-o zi, nemuritorul autor dramatic francez Molière întâlni un cerşetor, căruia îi dădu un ban, fără a se uita ce fel de ban îi daduse. Însă abia facuse câţiva paşi şi cerşetorul alergând în urma lui zise: “Domnule, v-aţi înşelat şi mi-aţi dat un galben de aur; poftim luaţi-l înapoi.” “Păstrează-l prietene, îi raspunse Molière, bătându-l pe umeri şi pentru cinstea ta îţi mai dăruiesc unul”.

Spovedanie

Într-o cetate era o femeie bogată şi de neam bun. Ea a făcut un păcat foarte grav şi nu l-a mărturisit niciodată duhovnicului ei, de ruşine. Într-una din zile a trecut pe acolo un ieromonah străin care, în drum spre locurile sfinte, s-a oprit în cetate şi slujea Sfânta Liturghie. Preotul era însoţit de un ucenic, om simplu dar cu viaţa îmbunătăţită. Femeia s-a hotarât să meargă la acel călugăr duhovnic şi să-şi cureţe sufletul. S-a mărturisit după obicei, dar când a vrut să spună şi acea mare fărădelege, s-a ruşinat şi n-a vrut s-o spună. Iar ucenicul duhovnicului, stând deoparte, vedea cum iese din gura femeii un şarpe la fiecare păcat marturisit. La urma a vazut un şarpe mare care de trei ori a scos capul să iasă din gura ei, dar se tragea iarăşi înapoi şi n-a ieşit. Apoi a văzut şi şerpii de mai înainte că s-au întors şi au intrat în gura femeii. Ucenicul a spus duhovnicului vedenia ce-o avusese şi amândoi au înţeles că femeia aceea s-a osândit pentru ca s-a ruşinat şi a ascuns fărădelegea ce-o făcuse.

Se zice ca odată se ţinu în iad un sfat mare al dracilor, când se discuta asupra mijloacelor celor mai iscusite pentru a câstiga sufletele creştinilor. Tartorul cel bătrân deschise şedinţa şi îşi arata nemulţumirea cu privire la activitatea diavolilor, deoarece se prezentară cu prea puţini oameni aduşi la munci. – “Prea puţină lume se pierde în cursele voastre, zise Scaraoţchi. Trebuie să aflaţi mijloace noi, căci astfel rămânem… şomeri. Hai, discutaţi să vedem ce-i de făcut”. -“Întunecimea voastră, glăsui un drac din adunare… Propun să le şoptim oamenilor ca nu există Dumnezeu”. -“Părerea nu e bună, răspunse tartorul cel mare. Dacă voi veţi propovadui necredinţa, oamenii se vor convinge de existenţa lui Dumnezeu privind cerul înstelat, armonia universului, frumuseţea florilor câmpului… Aşa că nu veţi face mare lucru”. Un alt diavol propuse să caute să-i convingă pe creştini că nu există rai, nu este nici iad. – “Lesne de spus, dar cine vă va crede? Oamenii totdeauna au crezut în viaţa veşnică. Ei nu sunt aşa de proşti să primească nascocirile voastre”- zise iar satana- şeful. Adunarea era să se sfârşească fără nici o hotărâre. Dar din banca din fund se ridică la cuvânt un diavol slut şi bătrân şi zise: -“Eu sunt de parere să ne urcăm pe pământ, să încercăm să-i convingem pe oameni că este Dumnezeu, că există raiul şi iadul, că trebuie să-şi mântuiască sufletele. Dar să le spunem totodată că grija pentru suflet s-o amâne pentru vremea de mai târziu, pentru bătrânete, când vor fi pe patul de moarte. Amânând, oamenii vor fi înşelaţi de bunătăţile lumii, nu se vor îndrepta şi în stăpânirea noastră vor veni”. Propunerea a fost aprobată cu unanimitate de voturi…

Stăpânirea de sine

Doi monahi locuiau la un loc şi cultivau o grădina de legume. Odată s-a dus la dânşii un bătrân ca să le încerce răbdarea. A luat un toiag şi a început a sfărâma verdeţurile unuia dintre ei. Iar acela văzând, nu numai că n-a zis nici un cuvânt, ci s-a apropiat şi a zis bătrânului: “Părinte, de voieşti, las-o pe aceasta şi n-o nimici, căci doresc s-o fierb şi s-o mâncăm împreuna”. Avva cel bătrân s-a plecat în faţa monahului şi a zis: “Duhul sfânt se odihneşte întru tine, fiule, pentru blândeţea şi nerăutatea ta”.

Stăruinţa

Un preot, dorind să construiască o biserică în parohia sa, strângea ajutoare de la oamenii buni care doreau să facă o faptă bună. Într-o zi intra într-un local ca să ceara obolul celor prezenţi. Un bărbat se întoarse spre slujitorul bisericii şi în loc de bani, îl scuipa în faţă. Preotul scoase batista, se şterse de scuipat, apoi zise cu blândeţe celui ce-l batjocorise: “Asta-i pentru mine… Acum dăruieşte ceva pentru Hristos”.

Ştiinţa (neştiinţa)

Au mers odată nişte bătrâni la Avva Antonie şi era Avva Iosif cu dânşii. SŞi vrând bătrânul Antonie să-i cerce pre ei, a pus înainte un cuvânt din Scriptura, şi a început de la cei mai mici a întreba, ce este cuvântul acesta, şi fiecare zicea dupa puterea sa. Iar bătrânul zicea fiecaruia: “Încă n-ai aflat”. Mai pre urmă de toţi a zis catre Avva Iosif: “Tu cum zici că este cuvântul acesta?” Răspuns-a: “Nu ştiu”. Deci a zis Avva Antonie: “Cu adevarat, Avva Iosif a aflat calea, caci a zis: “Nu ştiu” (Pateric, Avva Antonie).

Tăcere (discreţie, duhovnic)

Trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile sale şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar dupa multă vreme i-a zis Avva Antonie lui: “Iată atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi!” Şi răspunzând fratele, i-a zis: “Destul îmi este numai să te vad, părinte” (Pateric, Avva Antonie).

Avva Teofil Arhiepiscopul s-a dus odată la Skit. Şi adunându-se fraţii au zis lui Avva Pamvo: “Zi vreun cuvânt, părinte, ca să se folosească”. Zis-a lor bătrânul: “Dacă nu se foloseşte de tăcerea mea, nici de cuvântul meu nu poate să se folosească” (Pateric, Avva Theofil).

Zise Avva Isodor Pelusiotul: “Viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără de viaţă. Căci viaţa, şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând, supară. Iar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filozofia” (Pateric, Avva Isidor).

Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: “Mai bine este a vorbi, sau a tăcea?” I-a raspuns lui bătrânul: “Cel ce vorbeşte pentru Dumnezeu, bine face şi cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea” (Pateric, Avva Pimen).

A zis iaraăşi: “Este om, carele se pare că tace, dar inima lui osândeşte pe alţii. Unul ca acesta totdeauna graieşte. Şi este altul care de dimineaţă până seara grăieşte, şi tăcerea ţine, adică fără de folos nimica nu grăieşte” (Pateric).

Un filosof bătrân a fost întrebat pentru ce i s-au dat omului două urechi şi numai o gură. El răspunse: “Pentru că mai mult să audă decât să vorbească.”

Umilinta

Un frate oarecare a mers la un bătrân care petrecea în muntele Sinai şi l-a rugat zicând: “Spune-mi, părinte şi mă învaţă, cum mă voi ruga lui Dumnezeu, pentru că mult L-am supărat.” Bătrânul i-a zis: “Eu fiule, aşa mă rog lui Dumnezeu: “Doamne, învredniceşte-mă a Te iubi, precum am iubit mai înainte păcatul şi a-Ţi sluji Ţie, precum am slujit mai înainte satanei celui înşelator” (Pateric)

Doi ucenici ai Sfântului Teodosie, din cauza unor neînţelegeri începură să se certe. Teodosie se arunca la picioarele lor rugându-i să înceteze a rupe legătura de iubire de până acum. Sfântul a rămas în genunchi multă vreme, ceea ce văzând cei doi ucenici s-au împăcat, ruşinaţi de umilinţa cea mare a sfântului Teodosie .

La un părinte duhovnicesc a venit odată o femeie care i-a mărturisit că are viaţa amară cu bărbatul ei. Omul vine adesea acasă “pe doua cărări”, se aprinde de mânie din te miri ce pricină, strigă, are gust de ceartă… “Nu cunoaşte părintele un leac ce-ar putea aduce pacea în casa noastră?” – “Îţi voi da o sticluţă cu apă sfinţita”, fu raspunsul. “De câte ori bărbatul va deveni furios, ia în gura o înghiţitură din această apă şi ţine-o până se va încălzi bine, apoi arunc-o şi vorbeşte: ai să vezi ce minune se va face”. Femeia făcu după cum i se porunci. Lua apa şi se duse. Dupa o vreme se întoarse din nou la duhovnic şi-l rugă să-i mai dea agheasmă de aceea, căci într-adevar ea şi-a arătat puterea-i miraculoasă de la prima ocazie: bărbatul s-a potolit şi iaraşi e pace în casă. “Ştii care a fost puterea apei?” întrebă duhovnicul. “Te-a ajutat să-ţi stăpâneşti limba şi să nu răspunzi de îndată la rău cu ocară”. În adevar, limba este mădular mic, dar poate aprinde mare foc.

Unitate (fraţietate)

Spunea Avva Nichita pentru doi oarecari fraţi, ca s-au unit, având să locuiască împreuna. Şi a socotit unul întru sine: “Ori ce va voi fratele meu, aceea să fac. Asemenea şi fratele celalalt a socotit că voia fratelui său va face. Şi au trăit ani mulţi cu multă dragoste. Şi văzând vrăjmaşul, s-a dus să-i despartă. Şi stând în tinda se arată unuia ca un porumbel, iar altuia ca o cioară. Şi a zis unul: “Vezi porumbelul acesta?” Zis-a acela: “Cioara este”. Şi au început a se certa, altul alta zicând. Şi sculându-se s-au bătut până la sânge, spre cea mai desavârşită bucurie a vrăjmaşului şi s-au despărţit. Iar după trei zile s-au trezit venindu-şi în fire şi făcându-ăi între ei metanie, mărturisea ceea ce fieşte-carele din ei socotea pasărea cea vazută. Şi cunoscând razboiul vrăjmasului, au rămas până la sfârsit nedespărţiţi (Pateric, Avva Nichita)

Un împarat al sciţilor, aflându-se pe patul morţii a chemat la sine pe fiii săi şi le-a dat să rupa un snop de nuiele. Dar în zadar au încercat, nici unul nu a putut frânge snopul. Acest lucru le-a reuşit numai după ce, la sfatul părintelui, au luat nuielele una câte una. Astfel, a lămurit împăratul pe fiii săi ca tăria stă în unire, iar slăbiciunea în dezbinare. Prin acest exemplu luminos le da sfatul său cel din urmă, ca să caute a trăi în unire, iubire şi înţelegere frăţească, căci numai aşa se vor păzi de a fi frânţi de duşmani, pe când dacă prin certuri prin ură şi prin neînţelegeri se vor dezbina vor fi sfărâmaţi.

Vârsta

Un pelerin a intrat odată într-o mânăstire şi după cuvenita închinare, l-a întrebat pe un călugăr ce i-a ieşit în cale ce vârstă are. “Doi ani”, îi răspunse. “Doi ani?” se miră pelerinul; “Doi ani, ai auzit bine”, zise iarăşi cel întrebat. Tare se miră pelerinul, căci acel călugăr avea cel puţin 50… În mijlocul curţii întâlni un alt călugăr, ceva mai vârstnic, şi i se adresa în acelaşi chip ca primului: “Părinte, iertaţi-mi întrebarea, ce vârstă aveţi? “Cinci”- se auzi răspunsul … “Cinci?” “Da, da, cinci”, întări părintele… Pelerinul nostru căzu pe gânduri… Dacă aici nu-i mânăstire ci azil de nebuni? Şi se apropie de poartă în intenţia de a pleca repede, să nu păţească ceva. Lângă poartă stătea un călugăr bătrân de tot. Spre a face o verificare a bănuielii, pelerinul îl întrebă pe bătrân: “Ce vârstă aveţi, părinte?” “Zece ani, fiule!”… E clar, îşi zise călătorul, şi-şi iuţi paşii spre prag… Din urmă se auzi, însă, un glas: “Călătorule, nu fugi, aici nu-i azil de nebuni cum te-ai speriat! Aici e mânăstire iar eu sunt stareţul. Părinţii ţi-au mărturisit vârsta lor duhovnicească, anii lor întru Domnul… care de când socot ei că s-au născut pentru Hristos”. Abia acum pelerinul a înţeles!

Vedenii şi false vedenii

Oare-cari fraţi s-au dus la Avva Antonie ca să-i vestească lui nălucirile care le vedeau şi să se înveţe de la dânsul de sunt adevărate, sau de la draci. Şi aveau ei un măgar şi a murit pe cale. Deci după ce au venit la bătrânul, apucând el mai înainte, le-a zis lor: “Cum a murit măgarul pe cale?” Au zis lui: ” De unde ştii Avvo?” Iar el le-a zis lor: “Dracii mi-au arătat”. Şi ei au zis lui: “Noi pentru aceasta am venit să te întrebăm, că vedem năluciri şi de mult ori se fac adevărate; nu cumva ne înşelăm?” Şi i-a încredinţat pre ei bătrânul din pilda măgarului, că de la draci sunt (Pateric, Avva Antonie).

Un frate l-a întrebat pe un bătrân iscusit, zicând: “Avvo, cum zic unii că de multe ori văd arătare îngerească? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: “Fiule, fericiţi sunt cei ce văd păcatele lor, iar nu cei ce văd arătări şi alte lucruri!” (Pateric)

Sf. Ioan Scărarul se spune că avea un ucenic pe nume Moise şi l-a trimis să ducă apă la pustie, căci apa se aducea de foarte departe. Mergând el pe drum, a obosit şi s-a întins să se odihnească puţin. A adormit sub un povârniş de munte. Şi iată că, în momentul în care era culcat acolo, Sf. Ioan Scărarul, în chinovia unde era stareţ, a simţit dintr-o dată un fel de toropeala care l-a adormit. A auzit o voce în vis: “Tu dormi, iar ucenicul tău se află în mare primejdie”. Şi l-a strigat pe nume pe ucenic, după care de îndată s-a deşteptat. Şi-a zis în gândul sau: “Cine ştie prin ce încercare va fi trecând ucenicul meu!” Celălalt, care dormea sub stâncă, la un moment dat a sărit din somn şi s-a rostogolit într-o parte chiar în clipa în care, pe locul în care dormise, s-a povârnit o piatră grea care, dacă l-ar fi lovit, l-ar fi omorât. S-a dus şi a umplut vasele cu apă, s-a întors la chinovie, şi acolo bătrânul stareţ l-a întrebat doar atât: “Cum ai petrecut? Nu cumva ţi s-a întâmplat ceva în drum? Ucenicul a răspuns: “Nu mi s-a întâmplat, dar era să mi se întâmple. M-am aşezat sub o stâncă şi am aţipit şi la un moment dat, prin somn, nu ştiu cum, mi s-a părut că am auzit glasul tău strigându-mă. Şi dându-mi seama că în loc să mă duc la ascultarea mea, m-am pus pe somn, în aceeaşi clipă m-am trezit şi am auzit un zgomot deasupra mea şi m-am rostogolit într-o parte. A fost spre norocul meu, pentru că îndată a căzut o piatră pe locul acela, care m-ar fi omorât. Sf. Ioan Scărarul nu i-a spus ucenicului că a avut ştire şi în vis despre aceasta, pentru că n-a vrut să se laude cu fapta lui sau, mai degrabă, cu starea deosebită în care l-a pus Dumnezeu dar, spre sfârşitul vieţii, va fi povestit întâmplarea aceasta cuiva, sau va fi fost povestită de ucenic, de unde a luat-o cel care i-a scris viaţa.

Se cunoaşte din istoria vieţii duhovniceşti că s-a arătat diavolul unui călugăr tânăr dar foarte îmbunătăţit, povăţuindu-l mereu la bine, pâna când acesta s-a încredinţat ca duhul care-i vorbeşte şi care i se arată este un duh bun, trimis de Dumnezeu. După ce s-a încredinţat de aceasta, duhul care acum se materializă, i-a şoptit într-o zi: “Iată, tu eşti drept şi eşti bun, iar duhovnicul tău te persecută…” Într-adevăr, duhovnicul îl punea la anumite probe spirituale ca pentru începători. Ceea ce s-a dovedit a fi fost tocmai ceea ce îi trebuia lui, pentru că începuse să cârtească. Duhul îi tot spunea: “Eşti virtuos, eşti sfânt. Duhovnicul greşeşte. Din ură şi gelozie se poartă aşa cu tine. Mergi la el şi, dacă şi de data aceasta te va ocărî, să ştii că e diavolul întrupat. Omoară-l!” Şi aşa a făcut, nedându-şi seama că asculta tocmai de diavol.

Voinţa (stăruinţa)

Se spune că două broscuţe au căzut din neatenţie într-o putină cu smântână. După câteva încercări zadarnice de a se salva, una dintre ele şi-a zis: “Văd că n-am scăpare. Pentru că oricum o să mă înec, ce rost mai are să mai fac vreun efort?” Şi s-a lăsat la fund, iar peste câteva clipe a murit. Cealaltă a dat mereu din lăbuţe, zicându-şi: “Vreau să scap de aici! Voi da din lăbuţe cât mă vor ţine puterile!” Peste un oarecare timp – minune – broscuţa simţi ceva tare sub lăbuţe, se sprijini pe acel “ceva” şi sări afară… Ce se întâmplase? În fapt, nici o minune: smântâna se transformase într-n bulgare de unt…

Un oarecare amăgitor şi viclean s-a dus la Apolon din Delfi, tinând în mână o pasăre, pe care o acoperea în haina lui şi întrebă pe vrăjitor să-i spună daca pasărea este vie sau moartă. Vicleanul avea de gând s-o sugrume, în cazul în care i-ar fi spus că e vie, sau s-o arate vie, în cazul în care i-ar fi spus că-i moartă. Vrăjitorul, atent, i-a raspuns: “În voinţa ta stă, omule, să arăţi pasărea cum vei vrea, vie sau moarta…” (Aplicarea în predică: În voinţa ta, creştine, stă să alegi viaţa sau moartea etc.)

Vorbire multă

Avva Iosif zis-a lui Avva Nistero: “Ce voi face limbii mele, căci nu o pot stăpâni?” Şi i-a zis lui bătrânul: “Dar de vei vorbi, ai odihnă?” I-a zis lui: “Nu”. Şi a zis bătrânul: “Deci, dacă nu ai odihnă, pentru ce vorbeşti? Mai bine taci şi de se va întâmpla vorbă, mai vârtos ascultă, decât să vorbeşti” (Pateric, Avva Alonie)

Un preot căruia o femeie i-a spus la spovedanie că, printre altele, mai vorbeşte de rău pe alţii, i-a dat un canon care femeii i s-a părut foarte uşor: “Să mergi la târg joia viitoare şi să cumperi o găina. O tai pe loc şi în drum spre casă, smulgi pană după pană în aşa fel încât, când vei ajunge acasă, să fie gata curăţată”. Aşa a făcut, dar nu înţelegea rostul canonului. Se duse la preotul care o aştepta şi îl întrebă, ce trebuie să înţeleagă din ceea ce a facut. “Vei vedea îndată”, îi zise preotul. “Fă acum drumul înapoi şi adună toate penele pe care le-ai smuls şi le-ai aruncat”. “Imposibil”, răspunse femeia. “Bătea vântul şi le-a risipit în toate părţile. Le-am aruncat la întâmplare”. “Cred că aşa esteC, i-a spus preotul. “Tot aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele rele, cu calomniile pe care le-ai împrăştiat tu despre alţii. Au plecat în toate direcţiile, preluate de către unii şi de alţii. Încearcă acum să le aduni, dacă mai poţi! Fac rău peste tot pe unde ajung şi tu nu mai ai putere să le opreşti. Nu era mai bine să nu le fi spus? Cum îţi vei suporta acum părerea de rău?”

Vrăjmaşi

Se povesteşte că unul dintre marii preşedinţi ai Statelor Unite, Abraham Lincoln (1809-1865), în momentul când trebuia să fie ales preşedinte, avea un opozant foarte puternic care mergea din oraş în oraş şi ţinea cuvântări împotriva lui, vorbindu-l de rău, aşa cum se obişnuieşte în confruntările electorale. Lincoln a reuşit totuşi să capete cele mai multe voturi şi să fie ales preşedinte. Când şi-a alcătuit guvernul, pe cine credeţi că a ales ministru de razboi în cabinetul său? Tocmai pe acest om care îl blamase în chip infam în tot timpul campaniei electorale. Prietenii l-au întrebat: “De ce ai făcut această?” El a răspuns: “Cum poţi să-ţi biruieşti un duşman altfel, decât făcându-l prieten?”.

[Array]